La 7 septembrie 1783, Neacşa din Răzvad, judeţul Dâmboviţa, înaintează o jalbă către Prea Sfinţia Sa Părintele Mitropolit prin care îi cere separarea de soţul ei, Voico. Căsătoria lor s-a făcut în urmă cu zece ani şi jumătate, dar traiul în comun n-a durat nici măcar câteva luni, chiar dacă nunta s-a încheiat cu bună înţelegere din partea ambelor părţi.
Orfană de părinţi, Neacşa s-a tocmit singură cu Voico, crezând, probabil, că fiind din acelaşi sat şi cunoscându-l nu poate avea mari surprize. Curând viaţa comună devine insuportabilă, nesigură, rătăcitoare, îngrozitoare. Ori de câte ori are chef, Voico fură agoniseala comună şi fuge.
Astfel Neacşa îşi petrece primii trei ani din viaţa de cuplu în căutarea şi aducerea soţului acasă. Cum nu poate cere despărţirea fără să facă propria anchetă, femeia întreabă, cercetează şi rătăceşte „pă unde i-au ştiut umbletele lui”.
Neavând copii, ea se vede obligată să abandoneze gospodăria şi să plece în căutarea soţului, urmând firul fragil şi discontinuu al amănuntelor furnizate de cei care l-au recunoscut după descrierile oferite şi, mai ales, ghidându-se după bănuielile care s-au adeverit de fiecare dată când a plecat de acasă. Regăsit, soţul se reîntoarce şi promite că se va schimba.
Neacşa nu pomeneşte niciodată în jalba ei unde şi-a găsit soţul şi nici pe unde l-a căutat. Pentru a vedea care este traseul unui bărbat plecat de acasă vom folosi un alt document în care personajul principal îşi povesteşte aventurile. Bunea s-a născut şi a copilărit în satul Dobroşăşti din judeţul Ilfov unde rămâne până pleacă în Bucureşti şi intră slugă la stăpân.
Aici o cunoaşte pe Ştefana cu care se căsătoreşte şi, prin nu se ştie ce concurs de împrejurări, este hirotonisit, devenind diacon. La trei ani de la căsătorie, fără vreun motiv aparent, Bunea pleacă de acasă, lăsându-şi soţia în mahalaua Biserica cu Sivinele. Rătăcind ceva vreme prin ţară, proaspătul diacon se îndreaptă spre Moldova şi ajunge la Iaşi unde decide să rămână un an de zile, după care pleacă, nu spune de ce, şi se stabileşte la Rădeni, sat probabil în apropierea Iaşiului.
După ceva timp, pleacă şi de aici într-un alt sat, Floreşti, unde se îndrăgosteşte de Neaga cu care hotărăşte să se cunune. Pentru prima dată în drumul său, Bunea este chestionat cu privire la identitatea sa de către protopopul locului care refuză să-i dea răvaş de cununie. Pus în această situaţie, Bunea nu se poate abţine să nu se laude că şi el face parte din cinul preoţesc şi-i arată protopopului cartea de hirotonie pe care o păstrase cu grijă atâţia ani.
Bănuind că este ceva în neordine cu acest diacon, protopopul îl pune la închisoare timp de opt săptămâni, după care îl tunde, îi confiscă documetul şi-i dă totuşi voie să se însoare fără să-l întrebe dacă este cumva căsătorit în Ţara Românească. Timp de 17 ani s-a tot perindat prin Moldova, până într-o zi când şi-a amintit că are rude la Bucureşti de care l-a apucat, deodată, dorul.
Ajuns în Capitală, rămâne surprins când află că Ştefana se află încă în viaţă. Pe loc se gândeşte să se reîntoarcă acasă, dar femeia, părăsită de atâta vreme, refuză să-l primească în ciuda sfaturilor duhovniceşti ale clericilor. Aceştia trec cu vederea căsătoria din Moldova a răsdiaconului. Dezamăgit de refuzul neaşteptat şi de frica pedepsei, Bunea hotărăşte să se călugărească şi să părăsească de bună voie „toate cele lumeşti”. (va urma) (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
