În urmă cu două secole, de multe ori, boala unuia dintre soţi putea constitui un bun motiv de divorţ. Bunăoară, Pinca din mahalaua Săpunarilor s-a îmbolnăvit la un an de la căsătorie de gubăvie (lepră), timp de alţi trei ani sub ochii soţului situaţia ei s-a deteriorat şi „i s-au muiat mâinile şi picioarele cât n-au putut în multă vreme să lucreze, nici un lucru al casei, nici să-şi caute de bărbat”.
Şi Ilinca de la Slănic sud Muscel a fost atinsă de aceeaşi boală care devine cumplită. Iată ce povesteşte femeia: „zgârcindu-mi-se mâinile şi picerele, la care din ceas în ceas şi din zi în zi, aşteptând că doar îşi va face Dumnezeu milă de mine de a mă îndrepta”, dar „au început a mi se dezliga şi tot trupul pă la închieturile oaselor”. Maria de la Radovan a orbit la doi ani de la căsătorie, soţul a mai aşteptat-o încă un an după care a cerut separarea.
La Stana din satul Voivoda, sud Teleorman, se declanşează imediat după căsătorie o serie de crize de epilepsie care devin cu fiecare zi din ce în ce mai puternice şi mai dese. Boala este comparată cu îndrăcirea datorită simptomelor, „lovituri ca de iele”, spune Stana. Ea se manifestă aproape „în toate zilele”, şi atunci nu mai poate face nimic, deoarece „zac ca o moartă, nesimţindu-mi trupul”, povesteşte aceeaşi femeie. După spusele ei, crizele ar fi declanşate şi de îndeplinirea îndatoririlor conjugale. O despărţire trupească îi aduce pentru o vreme „uşurarea”, dar nu şi dispariţia bolii.
Epilepsia face parte din viaţa multor cupluri din secolul al XVIII-lea. De multe ori apare după căsătorie ca urmare a bătăilor numeroase şi crunte suportate de către soţie, „m-au bătut până am dat în boala loviturii”, se plânge una dintre ele. Cum crizele devin din ce în ce mai violente şi mai oribile la vedere, soţul se îndepărtează, „se scârbeşte”, refuză să mai participe la o astfel de experienţă.
Şerban dulgheru din Bucureşti a încercat orice pentru a mântui boala soţiei sale. Mihalcea este atinsă de cinci ani de „o boală grea, a nebuniei şi epilepsia copiilor” care se manifestă „necontenit, apururea, neîncetat”. Rugăciunile şi cheltuielile făcute pe la biserici şi „doftorese” nu l-au ajutat prea mult. Cum crizele ajung violente şi dese, soţul trebuie să angajeze o femeie cu simbrie care s-o supravegheze pe ea, casa şi mai ales copiii încă mici.
Alături de această imagine casnică se află o altă imagine, cea a reţelei de sociabilitate la care Şerban ţine la fel de mult. „Nici oameni dă ai mei, prieteni nu vor să intre în casă”, susţine acesta cu regret. Dincolo de aceste inconveniente fizice, apar cele economice: bani cheltuiţi pentru întreţinerea femeii bolnave, pentru leacuri, acatiste, rugăciuni, slujnică, plus incapacitatea ei fizică.
Şerban îşi pledează cu disperare cauza deoarece tot ce agoniseşte se risipeşte ca vântul fără să ştie pe ce, soţia lui nefiind capabilă nici măcar să judece. Mila îl îndeamnă să aştepte şi să spere, dar ajuns la pragul cel mai de jos al sărăciei şi al disperării, când „nici sânge din mine n-a mai rămas şi scurtare de viaţă şi îngreoiată dă multă datorie”, bărbatul cere măcar preluarea sarcinii îngrijirii femeii de către mânăstirea Sărindar ca el să poată să-şi vadă în linişte de copii şi casă.
În patru cazuri este invocată nebunia, două plângeri înaintate de soţi şi două de soţii. Dacă boierul Jianu se dovedeşte a fi un nebun cuminte, nu acelaşi lucru se poate spune despre cele două femei. Crizele şi manifestările lor pun în pericol viaţa celor din jur. Marica din satul Corneşti, judeţul Dâmboviţa, încearcă „la leat 1782, într-o zi de marţi după sfintele Paşti”, să-şi omoare bărbatul cu toporul. Altădată îi cere ajutor fiului de zece ani să-l omoare pe tată pentru a-i vinde carul cu boi şi a fugi în lume.
La rândul ei, Tudora din mahalaua Flămânda este cunoscută de toţi ca nefiind întreagă la minte, punând în pericol viaţa copilului abia născut. Ea refuză să-l alăpteze, dar nu-i refuză dragostea maternă. Aşa că ori de câte ori poate, îl răpeşte pe micuţ de la doică „şi-l pune în albie, şi-l leagănă, şi nu vrea să-l dea la altă parte”, povestec vecinii speriaţi.
Povestea este la trecut pentru că pruncul n-a trăit decât trei săptămâni, iar moartea lui a contribuit la deteriorarea sănătăţii mamei care, timp de alţi trei ani, a rătăcit „prin păduri şi câmpuri şi pă unde au nimerit”. (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
