Spre deosebire de soţie, soţul poate cere separarea după o perioadă de timp mult mai redusă, un an, doi, trei ani de absenţă şi nu i se cere să aştepte împlinirea sorocului de cinci ani. Se poate spune că singurătatea masculină este mult mai grea în comparaţie cu cea feminină, că deşi „inferioară” şi „neajutorată”, după cum se crede în epocă, femeia se descurcă mai uşor decât bărbatul.
Ce pate fi mai exemplifacator decât cazurile prezentate în episoadele trecute unde paradoxul este clar pus în evidenţă: Stan primeşte divorţul după un an şi jumătate, în timp ce Gherghina are obligaţia de a aştepta cinci ani, răgaz cerut de lege. În plus, abandonul feminin este judecat mult mai aspru, întrucât părăsirea căminului presupune „alterarea” fidelităţii conjugale a femeiei măritate.
Fidelitatea devine mai importantă decât abandonul în sine şi acest raport inversat contează mult mai mult în practica soborului care va judeca cazurile făcând referire la o altă glavă cu un conţinut total diferit decât cea utilizată pentru aceleaşi cazuri, dar în care actor principal este bărbatul.
Este vorba de glava 214, zaceala 5 care spune: „de va mâna muerea afară fără ştirea bărbatului ei la case streine unde nu-i vor fi rudeniile ei să să desparţă”. Plecând de la enunţul acestei glave, constatăm că timpul şi motivul nu contează, ci gestul în sine capătă importanţă: fuga femeii, fără ştirea soţului, într-un loc străin care poate aduce dezonoarea.
În fapt, analiza asupra abandonului masculin/feminin ne arată percepţia pe care societatea românească o are asupra raportului social între sexe şi diviziunea socială a muncii: părăsirea căminului de către soţ implică sărăcirea acelei familii pentru că o lipseşte de aportul economic esenţial şi de protecţia necesară.
Fidelitatea masculină nu deţine nici un fel de importanţă, după cum am văzut legea chiar îi îngăduie să aibă o ţiitoare în altă parte pe o perioadă limitată de timp; părăsirea domiciliului de către soţie determină, în primul rând, o atingere de natură sexuală şi abia apoi una de natură economică.
Viaţa comună a acestori cupluri este foarte scurtă, uneori inexistentă. Cu excepţia a trei cupluri care au petrecut împreună 19, 17 şi respectiv 15 ani, celelalte au între şase zile, trei săptămâni, două luni şi până la trei ani, perioadă de timp în care zestrea le asigură minima existenţă cotidiană. Când aceasta nu mai există, soţul fuge, fie pentru că este prea tânăr pentru a-şi asuma răspunderea economică a unei familii, fie din diverse alte motive.
Unii ar putea fi bănuiţi că s-au căsătorit numai pentru a intra în posesia zestrei şi după însuşirea acesteia să-şi lase soţiile şi să plece în căutarea unei alte surse de venit. Cazul lui Necula din mahalaua Delea Nouă este revelator în acest sens. El locuieşte cu Catrina doar două luni, timp în care vinde cele două vaci primite ca zestre, îşi cumpără haine şi pantofi, după care fuge, luând cu el şi restul lucrurilor din zestre, un brâu şi două peşchire (prosoape).
După şase ani de aşteptare, Catrina cere separarea, povestind şi păţania prin care a trecut. În poveştile lor, femeile amintesc întotdeauna şi acest episod al risipirii zestrei, premergător părăsirii familiei. Bărbaţi şi femei primesc în egală măsură separarea şi mai ales dreptul de a se recăsători în toate cele 54 de cazuri.
