Povesteam în episodul trecut cum Neacşa din Răzvad cere despărţirea de soţul ei, Voico, plecat de mulţi ani de acasă, fără să mai dea vreun semn de viaţă. Pentru a exemplifica mai bine cam care era traseul de “fugit de acasă” al soţului, am apelat la mărturisirile unui alt „fugit”, Bunea, cel care rătăceşte benevol mulţi ani până să se întoarcă acasă.
Bineînţeles că drumul urmat de Bunea nu este acelaşi cu cel urmat de Voico, dar el ne oferă o idee despre „călătoriile” în spaţiu şi timp ale celor din trecutele vremi. Ca şi diaconul, şi Voico a rătăcit ici şi colo, oprindu-se să se odihnească o vreme şi cheltuind economiile pe care le avea asupra sa, după care a plecat din nou la drum până ce s-a încrucişat cu soţia lui plecată pe acelaşi itinerar.
Reîntors acasă, convins nu de rugăminţile soţiei, ci pentru că risipise totul, soţul acceptă propunerea de a se îngriji împreună de o cârciumă la Herăstrăul domnesc de lângă Târgovişte. Afacerea începe să meargă, Voico se plictiseşte însă repede şi la câteva săptămâni ia banii strânşi şi fuge. Pentru Neacşa începe un nou peripluîn care existenţa ei se deerulează în funcţie de „zvonurile” cu privire la soţ oferite de cei cu care intră în contact.
De astă dată căutarea durează mai mult; şapte ani şi jumătate încearcă să-i dea de urmă, întrebând în toate cârciumile, pe la toţi negustorii, alergând acolo unde „informatorii” îi spuneau că a fost văzut. Fuga bărbatului implică şi mobilitatea soţiei. Fără un domiciliu stabil şi obligată tot timpul să cerceteze, Neacşa migrează din casă în casă şi din stăpân în stăpân, câştigându-şi existenţa cu lucrul ,âinilor şi cu furca de tors.
Nesiguranţa şi solitudinea o aduc în pragul disperării şi crede că numai un alt bărbat o poate salva din mizeria extremă în care zace de şapte ani. Întreg discursul femeii se centrează pe această necesitate umană, căsătoria, căci singură şi fără părinţi nu se poate ancora niciunde, mai ales că ai ei: „supăraţi şi neajunşi şi împresuraţi de necazurile ce au”, nu vor să se implice în nici un fel, refuzând s-o primească în casele lor.
Recăsătorirea se prezintă ca o rază de speranţă care ar ajuta-o să scape de foame, de „golătate şi nestatornicie”. Ca martori pentru toate eforturile şi suferinţele pe care le-a îndurat, Neacşa îi invocă pe sătenii din Răzvad, pe episcopul Buzăului, pe protopopul din Târgovişte şi pe toţi străinii care i-au ascultat povestea la un moment dat. Mitropolitul, deşi citeşte povestea ei, crede că poate comportarea ei l-a împins pe bărbat să fugă şi cere stăruitor să descrie conduita fiecărui soţ în parte.
Ţăranii din Răzvad îi ştiu pe cei doi foarte bine, cunosc problemele lor, pentru că sunt „şezători cu toţii în sat”. Ei vorbesc de tenacitatea cu care Neacşa a încercat să-şi găsească bărbatul de fiecare dată, eforturi zadarnice, consideră ei, întrucât soţul nu le merită câtuşi de puţin. Sătenii creionează portretul soţului ca fiind leneş, iresponsabil, hoţ şi pribeag. După părerea lor, numai „mişălătatea şi patima lenii” l-au făcut să fugă şi să-şi abandoneze casa şi nevasta.
După ce a cules mărturiile şi a anchetat bine cazul, mitropolitul caută în Sfânta Pravilă la lista 216, glava 235 care zice următoarele: „că muerea ce i să duce bărbatul întru-alt loc şi cinci ani să zăbovească de la casa lui şi nu-ş va aduce aminte nemica de muierea lui, sau să-i trimeaţă de cheltuiala hranei ei, sau carte, ce o va lăsa de tot fără de nice un ajutoriu, împreunare ca aceia să se desparţă de tot fără nici o opreală şi să fie volnică muiarea să-ş ia alt bărbat pre lege”.
El constată că Neacşa are voie să ceară separarea, mai ales că a aşteptat şapte ani şi jumătate, depăşind cu doi ani şi jumătate timpul prevăzut de lege. Prin cartea de despărţire de la 21 octombrie 1783, ea obţine dreptul de recăsătorire, atât de mult dorit. (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
