La sate, înmormântările sunt mai greu de reglementat. Sătenii „cârtesc” când, obligat de legislație, preotul satului trasează hotarele noului cimitir departe de sat. „Nu știu, feții mei, pentru ce cârtiți și ziceți că vor să vă oprească de a vă îngropa la un loc cu părinții voștri?”, se revoltă țăranii moldoveni din povestea lui Negruzzi, publicată în foaia sătească „Septămâna”, din 16 mai 1853, obligați să-și îngroape morții într-un loc mult prea diferit de curtea bisericii. Argumentele precum „vătămarea sănătății” nu-i impresionează prea mult.
Zece ani mai târziu, în 1863, în proiectul său dedicat poliției sanitare în România unită, doctorul Anastasie Fătu reia problema morții și mai ales a cadavrelor: „în viitoriu nici o înmormântare nu se va face înlăuntru bisericilor, nici a paracliselor, templelor, sinagogilor, spitalelor, și, în genere, în nici unul din edificiile unde poporul s-intrunește pentru serbarea cultului, nici în cuprinsul politelor ori a satelor”. Reluarea normelor fixate deja de Regulamentele Organice ne-ar putea pune pe gânduri dacă n-am ști că drumul spre modernitate are începuturi frumoase, doar că e zădărnicit de lungi tergiversări.
Așadar, proiectul reia pe îndelete măsurile prevăzute în urmă cu 20 de ani și adaugă o serie de detalii tehnice, menite să asigure sănătatea publică a norodului. Cadavrul este exilat „într-o grădină” îndepărtată, împrejmuită cu garduri înalte de doi metri, ferecată cu porți și chei bine păstrate de portărei. „Odihna” cadavrului și tihna supraviețuitorului sunt „asigurate” de gropi săpate geometric (adânci de 1,5 metri, late de 80 de centimetri), astfel încât nici o miasmă să nu mai molipsească aerul celor vii. Apare apoi obligativitatea ridicării unor capele și a unor case mortuare de care să se folosească toți cei care nu-și pot priveghea morții prin case.
Cu toate acestea, modernizarea nu va privatiza moartea, dimpotrivă, o va face din ce în ce mai publică; epitafurile, epitafoanele, portretele care individualizează crucile și mormintele îl scot din anonimat pe răposat și îi aduc în prim-plan memoria. Discursurile funerare devin de asemenea o modă și, peste noapte, apar și „maeștrii” acestei arte. Printre ei, poeți cunoscuți, care își vând pana și glasul oricui plătește bine. Heliade Rădulescu este unul dintre ei. Boierul Mano, de exemplu, nu-și dorea decât un epitaf scris de Eliad. Boier Lăcusteanu se laudă cu un „epitaphiu” scris de „renumitul și reputatul autor român” Eliad, după ce încercase chiar el, cu ani în urmă, să scrie un „epitafon” pentru mama sa, nu prea reușit, după cum recunoaște.
Marii boieri mor la gazetă, căci nu se poate ca norodul să nu afle groaznica știre. Îar când renumele depășește hotarele țării, moartea este o știre importantă și pentru ceilalți. „D. Logofătul Teodor Balș, baș boier și cavaler al ordinului de Nișan au răposat aicea în 24 aprilie: dimineața la patru ceasuri în vârstă de 80 de ani. Înmormântarea a se face astăzi în biserica Sf. Spiridon”, scrie, pe 5 mai 1837, „Cantorul de Avis”, prezentând noutățile de la Iași. Și orice slujbaș, cât de cât cunoscut, ține să fie dat la gazetă, măcar cu ocazia morții.(Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )