Insectele se află unde se află și oamenii. Despăducherea este o practică curentă în Evul Mediu timpuriu, constituind o practică afectivă și socială. Cine a citit „Montaillou, sat occitan de la 1294 până la 1324”, cartea lui Emmanuel Le Roy Ladurie, își amintește de amanții ce se despăduchează pe prispă în timp ce își povestesc de-ale vieții de zi cu zi. Igiena precară stimulează viețuitoarele care năpădesc trupurile și casele.
Casa nouă nu este încă asociată cu curățenia primară a începutului, ci cu „patima”, prilejuită de popularea ei de diferiți musafiri nepoftiți. În1834, când alcătuiește manualul de „iconomie dumestică”, postelnicul Manuil Drăghici oferă o rețetă „folositoare” astfel încât locuința nouă să fie ferită de toți și de toate: „să ungi păreții până de trei ori” cu unt de nucă și „poți să te muți în casă”, asigurând că niciodată nu „să va prăsi nici o jivină, care poate să-ți aducă supărare”. Cei care nu știu acestă rețetă miraculoasă au parte, indiferent de anotimp, de cele mai supărătoare „jivine”.
De cum dă căldura verii, greierii populează câmpurile, grădinile, casele. Sunt atât de insistenți, încât invadează prispele și deseori se ascund în crăpăturile vetrelor intonându-și cântul toată noaptea. Dominico Sestini, ajuns, la începutul lui octombrie 1779, în satul Călugăreni, îi mai găsește încă: „în fiecare cămin se găseau niște gâze numite în limba țării grieri, care corespund termenului de grilli! Aceștia stau prin crăpăturile vetrelor și rezistă căldurii celei mari ce se simte acolo și fac o larmă care ține tot anul”.
Manolache Drăghici recomandă o metodă sigură de a scăpa de ei: „să puie paie de mazăre în mijlocul casei, și când se vor strânge toți greierii pe paie, atunce să iei paiele binișor, să le bagi într-un sac și să le dai afară”. Pare simplu, dar nu e deloc practic, dacă ne gândim că, deranjați, greierii s-ar răspândi cu repeziciune prin diferite găuri și cotloane.
Puricii și ploșnițele năpădesc paturile, lavițele, așternuturile. În casele boierești, în conacele de poștă, în hanuri sau în bordeie, aceste insecte îți fac simțită prezența alergând pe trupurile bieților călători osteniți. Când, în 1780, poposesc în casa unui căpitan de poștă din județul Vlașca, Domenico Sestini și părintele Virgilio sunt asaltați de un batalion de insecte. Torturați de purici o noapte întreagă, călătorii noștri sunt puțin dispuși spre îngăduință: „Padre Virgilio, care trebuia să fie mai înclinat spre răbdare, părea cel mai disperat dintre noi toți de un asemenea neajuns”, scrie Sestini.
În aceeași situație se găsește și francezul Alexandre d’Hauterive, care poposește pentru o noapte la Lichirești, în iarna lui 1785: „Nu cred că există vreo altă țară unde să suporți chinul de a degera de frig ziua și de a fi devorat de purici noaptea. Un milion de purici înfometați au tăbărât pe noi. Alergau în șiruri ca un roi de albine. M-am văzut pe dată pișcat și acoperit de puncte roșii și pete rotunde care se amestecau una cu alta prin mulțimea lor”. Câteva decenii mai târziu (1806), Christiane Reinhard este și ea indignată de „cohorta de ploșnițe și purici indigeni”, care o întâmpină în casa unui boier bogat din preajma Bucureștilor. DDT-ul nu se inventase încă! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
