Cine s-a strecurat în tăcere pe cărările de munte, ferindu-se cât se poate de hoții de drumul mare, întâlnirea sa cu lupii sau cu urșii ține doar de noroc. Lupii sunt monștrii care populează pădurile de cum dă prima zăpadă și care alimentează temerile tuturor. Prins între zăpezi, călătorul trebuie să aibă cai buni și ageri, care să alerge mai repede decât haitele înfometate; caii trebuie să fie obișnuiți cu urletele și cu atacurile, astfel încât să nu se lase speriați de întâlnirile de prin pustii.
Agresivitatea, îndrăzneala, precum și rapiditatea au dus la apariția unor legende pe care le colportează orice călător singuratic aflat pe drumurile și prin pădurile valahe. Se nasc și legende urbane. Prin 1850, pe malurile Prutului circula o poveste terifiantă: cică într-o iarnă un țăran și-a pus în sanie soția și cei patru copii, plecând cu treburi în alt sat. Dar dacă sania mai era cum mai era, caii nu erau nici prea iuți, nici prea puternici.
Ieșit în câmpie, țăranul se pomeni urmărit de o haită de lupi ce se apropiau mai repede decât ar fi putut să zboare sania. Ce ar fi putut să facă: să se lase pradă fiarelor sau să câștige timp sacrificându-i pe unii dintre membrii familiei? Și se gândi la sine și mai puțin la odrasle...Mai întâi fu aruncat cel mai mic, câțiva lupi se opriră...dar haita își urmă drumul. Și când fiarele se apropiară iarăși de sanie, urmă un alt copil...câțiva lupi se opriră, dar ceilalți își continuară goana.
Și urmă un altul...Urletele disperate ale mamei n-avea cum să le audă țăranul prins în iureșul unei lupte pe viață și pe moarte. Și chiar dacă le-ar fi auzit, i-ar fi cerut să se arunce ea...dacă ar fi avut curajul...În sat, ajunseră cu bine doar țăranul și mama împietrită de groză...Primul drum fu direct la vătaf, femeia cerându-i să-l pună în lanțuri pe tatăl criminal.
Judecata însă, analizând circumstanțele și punând în balanță câștigul și pierderile, îl absolvi de orice vină. În fond, fiind încă în putere amândoi iar femeia deja se dovedise a fi „bună de prăsilă”, mai puteau face o altă droaie de copii, cu siguranță ne mai încumetându-se a mai trece vreodată cu căruța prin acel loc blestemat. Noroc că, în acea vreme, toți țăranii făceau o căruță de copii. Asta neînsemnând că trebuia să constituie ospățul însângerat al lupilor. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
