Casătoria este o instituţie recomandată tuturor creştinilor. Celibatul nu capătă importanţă decât în cadrul vieţii monahale, în afară fiind privit ca o stare „periculoasă”, capabilă să ducă la „dezechilibrarea” individului, la cădere lui în păcatul trupesc. Din acest motiv, el nu este nici recomandat, nici valorizat, iar biserica încearcă să micşoreze cât mai mult această perioadă, de aici vârsta precoce la măritiş prescrisă de dreptul canonic.
Însurarea devine obligatorie şi pentru clerul mirean, hirotonisirea nefiind posibilă în absenţa unei familii. Preotul trebuie să-şi aleagă întotdeauna o fecioară ca soţie şi numai o dată în viaţă, văduvia nedându-i dreptul să se recăsătorească. Pe de altă parte, divorţul unui preot nu este acceptat şi dacă totuşi apare el antrenează caterisirea. În procesele de divorţ, jeluitori şi jeluitoare îşi declină starea civilă, marcând întotdeauna caracterul căsătoriei lor, adică „după lege şi pravilă”, sau „după legea bisericească şi pravilă”.
Unirea s-a făcut cu respectarea canoanelor bisericeşti prin citirea cununiei religioase de către un preot. Momentul cununiei religioase capătă o semnificaţie civilă aparte în absenţa unor registre parohiale care să ţină socoteala tuturor celor care s-au căsătorit deja. Ea conferă soţilor un alt statut, diferit de cel al tinerilor, dar şi de cel al cuplurilor care trăiesc în concubinaj şi, mai presus de toate, cununia religioasă atestă în ochii comunităţii legitimitatea cuplului şi a copiilor care se vor naşte, dreptul acestora din urmă de a revendica patrimoniul tatălui şi zestrea mamei.
Trebuie arătată aici distincţia clară între căsătorie şi concubinaj. Interzis de canoane, el se practică totuşi, dar conform pravilei, în această legătură ilicită femeia deţine o poziţie foarte fragilă. Bărbatul o poate alunga după o anumită perioadă de convieţuire, fie pentru a-şi lua o altă concubină, fie pentru a se însura. Concubina se află la discreţia bărbatului, iar copiii rezultaţi se găsesc în aceeaşi poziţie de inferioritate, bastarzi, depinzând de mila celorlalţi. Dacă se încumetă să se plângă la Mitropolie, femeia nu are niciodată câştig de cauză, Biserica nu poate să ceară bărbatului s-o ia de soţie, pentru că ar gira o legătură imorală.
Documentele prezintă însă numeroase cazuri de concubinaj pentru că supuşii nu au întotdeauna mijloacele economice pentru a duce la bun sfârşit o relaţie, dar şi pentru că mulţi definesc căsătoria altfel decât Biserica. A se aşeza împreună, a avea copii înseamnă pentru mulţi căsătorie, fără a avea nevoie de consfinţire religioasă atâta timp cât are privirile şi complicităţile comunităţii.
Suspicioasă asupra bunelor sau relelor intenţii ale supuşilor săi, dar şi pentru a evita o serie de „uniuni spurcate şi eretice”, Biserica cere preoţilor parohiali efectuarea unei anchete asupra candidaţilor la căsătorie. Dintr-o serie de documente, prin care preotul este pedepsit că a cununat fără să ţină seama de sfaturile trimise de la Mitropolie, reies sarcinile ce-i revin atunci când un cuplu cere efectuarea cununiei. În acelaşi timp, ele sunt prescrise şi de Antim Ivireanul în manualul său.
Parohul, cunoscător al turmei sale, are misiunea de a trece la o mică anchetă asupra celor doi candidaţi. Sarcina este destul de uşoară atunci când ambii pretendenţi aparţin comunităţii. În această situaţie, preotul trebuie să se intereseze asupra vârstei, asupra gradului de rudenie, asupra stării civile, dacă au cărţi de despărţire emise de marele arhireu, în cazul unor căsătorii anterioare, dacă au dreptul de a se recăsători.
Lucrurile se complică atunci când unul dintre parteneri nu aparţine comunităţii, dar doreşte să se cunune în biserica din parohie. „Străinul” trebuie să aducă zapis de cununie de la arhiereul locului prin care să ateste că nu este căsătorit sau că a fost, dar s-a despărţit prin învoiala mitropolitului cu toate actele în regulă.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
