La începutul secolului al XIX-lea, rețeta lui Le Roy se bucură de mare succes. Este folosită de Ionică Tăutu, bolnav de tuberculoză, aflat, la sfârșitul anului 1828, la Istanbul, după ce făcuse o cură la Brusa. Rețeta este, de altfel, populară în toată Europa și n-are cum să nu pătrundă și prin casele boierilor noștri. „Balsamul Leroa”, cum este cunoscut de utilizatori, cere răbdare și necesită, pentru a fi fabricat, alte „leacuri”, dintre care unele astăzi sunt necunoscute.
Astfel: „9 gumi scamonii fain, 12 rădăcini de tulpet, 40 de rădăcini de talapa nepisată, 135 gramuri zahăr bun”, toate puse în „425 spirt de 35 de graduri”, lăsate la macerat într-un „clondir de două oca și jumătate”, vara la soare, iarna la căldură, după sobă, timp de opt zile. Amestecul e din nou frământat, până este adus la „16 graduri”. Autorul însemnării ne asigură că leacul este bun „pentru orice boală”, dar mai ales pentru venin: „12 dramuri la o băutură și luând puțină apă, să-și clătească gura și să o lepede jos.Și după aceia să nu fie slobodă să mănânce nimic, nici să bea, nici să se culce, până ce nu va face 10 curi”. Copiii n-ar trebui să primească așa un leac.
Iată că vine și vremea lipitorilor. Suntem prin anii 1830, când orice boală se tratează cu ajutorul lipitorilor. Spitalele nu contenesc să cumpere lipitori. Printre măruntele cheltuieli ale spitalelor din București se află: „lumânări de seu, săpun, scamă, lipitori, lemne, cărbuni și altele”. În cursul său predat seminariștilor de la Socola, doctorul Costache Vârnav recomandă folosirea lipitorilor. „Giunghiul la cămeșa inimii” se îngrijește cu luarea de sânge și „pusul lipitorilor”. Tot cu lipitori se vindecă și junghiul la ficat. Sunt urmate de „curățenie” interioară și de cataplasme cu balegă de cal.
În octombrie 1838, Spitalul Brâncovenesc îl angajează pe Gheorghe bărbierul să-i radă pe bolnavi de două ori pe lună, dar mai ales să furnizeze lipitori, „atât iarna, cât și vara, în curgere de un an”. Lipitorile trebuie să fie „bune și plăcute domnului hirurg” și să fie livrate la timp. Orice întârziere îl obligă pe Gheorghe bărbierul la plata lipitorilor cumpărate de spital de pe aiurea.
Cât trebuie să fi căutat Gheorghe bărbierul prin bălți și prin lacuri, cât trebuie să fi răscolit prin mâlurile Dâmboviței și câte copci trebuie să fi făcut, iarna, pe albia înghețată a râurilor, de teamă să nu plătească de mai multe ori lipitorile luate din altă parte, nimeni nu mai știe...(Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
