Țiganii sunt muzicanți prin excelență. Dar de la natură, talentul lor e confirmat și recunoscut de toți. De pildă, medicul Constantin Caracaș scrie cu entuziasm: „fiindcă au un mare talent la muzică reușesc de minune și cântă cu instrumentele obișnuite cu mare îndemânare”. Alții inventează pe loc versuri „fără cadență și fără continuitate”, dar care, datorită interpretării, sună „vesel” și cu „simfonie”. Consulul englez la Iași și la București vorbește stăruitor despre acest dar al „muzicalității” pe care îl pun în valoare cântând în cea mai mare parte a timpului prin cârciumi.
Unii, cu adevărat înzestrați, precum Barbu Lăutaru, Ochi Albi, Angheluță, vor înveseli mesele și nunțile boierești și domnești, deseori fiind răsplătiți regește. Alții vor fi doar lăutari de nunți și cântăreți de mahalale. Cei mai norocoși vor fi rectutați pentru a sluji la curtea și în taraful boierului, urmându-l peste tot, pe moșie sau în politie, în pribegie sau pe sub balcoane, cântând „ariile favorite ale stăpânilor”, suspinând în numele lor pe sub sacnasiu, inventând versuri și suferind deseori supliciile iubirii, goniți de câini, hăituiți de soții încornorați, nedormiți în zori de zi.
Privind în catagrafia orașului Botoșani, un târg ceva mai însemnat în Moldova, îi regăsim pe țigani organizați într-o breaslă a lăutarilor. Există totuși o deosebire între scripcari, cobzari și doboșari, iar faptul că sunt astfel organizați le îngăduie să-și practice meseria, să impună anumite prețuri clienților și să fie protejați în fața concurenței. Socilitați frecvent să cânte la nunți, lăutarii cer, prin intermediul starostelui, o sumă considerată mult prea mare de către botoșăneni.
Aceștia se plâng sfatului orășenesc, văitându-se că „o mare supărare și obijduire avem de la starostele de scripcari care la orice nuntă, trebuindu-ne scripcari, până nu dăm doi galbeni havaet starostelui nu putem tocmi nici un scripcar”. „Nuntă fără lăutari” nu se poate, iar Departamentul Dinlăuntru intervine și rezolvă această jalbă prin eliminarea havaetului și prin statornicirea unei tocmeli obligatorii înaintea oricărui eveniment, fie că este nuntă, fie că este cumetrie, fie că este botez sau alt zaiafet mare. În 1836, starostele de scripcari avea sub ascultare 40 de lăutari, un număr considerabil, care arată, de fapt, importanța lor în desfășurarea vieții cotidiene.
Instrument al diavolului, muzică de lume, muzică din lume, muzica lăutarilor nu este prea plăcută domnului. Posturile n-ar trebui stricate cu petreceri și glume, cu vorbe necuviincioase, cu râsete și dezmierdări. Dar cine să asculte? Pentru unii sărbătoare poate fi în fiecare zi. În 1825, mitropolitul Veniamin Costachi îi scrie lui vodă, supărat că petrecerea nu se oprește nici măcar în postul cel mare al Paștelui la hotelul vornicului Dobre. Zid în zid cu mitropolia, hotelierul dă, noapte de noapte, petreceri cu muzici nemțești, tobe și viori, care, până spre ziuă, tulbură somnul mitropolitului și pacea creștinilor. Azi ne chinuie urechile aldeo Guță, Vijelie și Salam! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
