Pe la 1800, orașul este departe de ceea ce ne imaginăm noi astăzi. Curțile și grădinile adăpostesc cotețele de porci și de găini, grajdurile de vite, straturile de zarzavat. Dacă Bucureștiul și Iașiul se ridică după anumite reguli, micile târguri devenite orașe în epoca modernizării se adaptează foarte greu. Animalele circulă libere pe ceea ce se presupune a fi drum, o uliță amărâtă plină de praf vara și de noroi toamna. În această nepăsare generală, eforia emite nesfârșite circulare prin care le cere proprietarilor să-și priponească totuși vitele prin curți și ogrăzi.
Pe lângă țăranii-orășeni, se află însă și o importantă pătură de meșteșugari și de servitori care, nemaiprididind să-i servească zi de zi pe alții, nu se mai pot ocupa de plivit și rânit. Pentru aceștia băcăniile au pregătite felurite produse. Icrele sunt peste tot și cât mai felurite: icre de chefal, de morun, crap, știucă, roșii, negre, tescuite, proaspete, „îndulcite de putină”. Mai apoi se află măslinele: de Rumelia, „bune de Țarigrad”, „de cele mici”, doar de 45 de bani ocaua. Urmează speciile marine: caracatiță bună și caracatiță mică, licurini, sardele, stridii sau midii, scrumbiițe, raci. Li se adaugă melcii mari și mici.
Se poate cere pastramă de Țarigrad, pastramă de capră, ghiudem de caisar cu mirodenii, mânătărci uscate, cârnați de zalhana. Dintr-o jalbă din noiembrie 1803 aflăm că pastrama este hrana celor „săraci și proști, din politiia Bucureștiului”, motiv pentru care negustorii cer o vămuire mai ușoară. Rezultatul: „spre a se putea vinde mai cu ieftinătate pentru ajutorul și folosul săracilor proști”, pastrama era vămuită mai puțin. Târgovețul poate gusta în grabă din urda sărată în burduf, din brânza ungurească, din mierea turcească, din cașcavalul „de câmp” sau „de munte”.
Prăvăliașul se poate îndulci cu o bucată de halva „cu nuci care se face în București”. Boierii și negustorii, oameni cu dare de mână, sunt mari amatori de confeturi. Pe lângă prăjiturile făcute în casă de jupânese, ei cumpără în mod regulat pișcoturi, confeturi, pesmeți. Pe ulițele târgului, șerbegii și bragagii umblă cu teleguța strigând: „Șerbeeet, saleeep, bragă receee...” În 1812, patru sârbi sunt meșterii cofetari, care produc șerbet și salep pentru toată politiia Bucureștiului. Ei se bucură de privilegiul de „a ținea câte 20 de slugi cu cofele umblând prin ulițe spre vânzarea șerbetului”, iar iarna au voie a face și salep; condiția obligatorie: „fără a aduce stricăciune de boală” Salepul este o băutură orientală făcută din tuberculii unei orhidee, amestecat cu lapte și miere.
Țăranii aduc legumele în coșuri, cobilițe sau copăi, expunându-le direct în „lumina ulițelor”, împiedicând trecerea călătorilor, „îmbletul norodului”. Grădinarii de prin București le aduc în coșuri, drept pentru care primesc privilegiul de a le vinde „cu mărunțișul”, asigurând îndestularea și evitând „scumpătatea”. Aduse cu carul, zarzavaturile devin mărfuri supuse nartului și vămuirii, pentru că se presupune că i-ar aduce oareșcare profit precupețului. Mai apoi se fixează un loc anume pentru maidanul cu zarzavaturi proaspete. În București, de pildă, ele se vând în ulița lui Șerban Vodă, în dreptul bisericii Sfântul Ioan și la „Târgul Cucului”.
Domnia lui Ipsilanti este perioada abundenței, când prețurile sunt mici, iar bogăția de mărfuri îi lasă orășeanului posibilitatea de a alege după buzunarul său. De altminteri, vodă se teme de norodul din oraș, așa că face eforturi considerabile pentru a-l îndestula tot timpul. Cu toate astea, orașul nu se află niciodată „întru cea desăvârșită îndestulare cât urmează să fie”. Diversitatea bucatelor din piață nu presupune și prezența lor pe mesele târgoveților. Ca întotdeauna, punga face diferența. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
Mâncarea de pe masa doctorului Ștefan Episcupescu, medic în capitala București, între 1805-1847, este foarte măsurată: „trei-patru feluri de bucate, pe din două verdețuri la prânz, c-o friptură seara, cu amețitoarea băutură a vinului, care nu trece de-o litră, pe din două cu apă, iar dimineața numai o dulceață cu apă și c-o cafea.Și copiilor dimineața și seara câte cinzeci drame de ceai, pe din două cu lapte, și c-o felie de pâine, iar nu mai mult”. Pesemne, în acele vremuri nu se inventase „atenția” sau plicul cu bani fără de care, azi, nu prea te poți înfățișa în fața unui doctor.
