În București, de pildă, în timpul ciumei din 1798, după un alt episod de ciumă petrecut în 1795, vel polcovnicul de ciocli are în subordine 40 de ciocli, toți purtând haine și semne distincte, pentru a fi identificați. În timpul epidemiei din 1813-1814, cioclii poartă la piept o bucată de postav roșu „pecetluit”, având adică pecetea agiei, pentru a putea fi identificați. Durata mare a epidemiei, precum și multele și cumplitele abuzuri comise de ciocli vor lăsa răni adânci în memoria bucureștenilor.
Leafa polcovnicului (starostele de ciocli) este de 20 de taleri pe lună. Un cioclu simplu primește un taler și jumătate pe lună, dacă are și un car, și numai un taler, dacă merge pe jos prin mahala în căutarea molipsiților. Meseria de cioclu nu atrage prea mulți practicanți, așa că printre ciocli se numără destui țigani și destui inși certați oarecum cu societatea. Practicarea acestei profesii presupune acceptarea unor privațiuni: izolarea cioclului pe toată durata epidemiei, departe chiar și de membrii familiei, expunerea la riscul contaminării, contactul cu chipul morții, asumarea unor atitudini de oarecare respect față de trupurile neputincioase, dar mai ales obligația de a rezista tentațiilor de tot felul.
În aceste condiții, mai ales în timpul unei epidemii, nu sunt recrutați cei mai buni ciocli. Însăși practicarea meseriei impune amorțirea unor simțuri. Starea permanentă de ebrietate face suportabilă mânuirea cadavrelor, dar tocmai din cauza beției se produc, de cele mai multe ori, incidente și accidente. În timpul ciumei din anul 1795, cioclii de la spitalul de ciumați (Pantelimon, București) încalcă regulat nizamul domnesc prin care li se poruncește să nu se plimbe încolo și încoace, „prin lume, printre oamnei curați”, ducând cu ei amenințarea morții.
Dar, „ca niște vrăjmași și fără de temere de Dumnezeu și de urgia Lui”, cioclii ies noapte de noapte în căutarea vinului cel purificator. Grea pedeapsă prevede vodă pentru cei care, cârciumari sau cârciumărese, mahalagii sau mahalagioaice, primesc în cârciumă sau în casă vreun cioclu. Frica de moarte este atât de mare, încât se poruncește străjii să tragă fără milă în cei care, sfidând porunca, ar putea aduce boala intrând în oraș.
Imprevizibilul se produce: un țigan, ajuns cioclu, își practică meseria numai în stare de beție. Sparge cramele locuitorilor, apoi, plin de vin, se dedă la acte de o barbari extremă: încearcă să siluiască o muribundă; nemaiavând răbdare să-l vadă cum moare, „ajută” un popă să-și dea obștescul sfârșit, pocnindu-l cu bâta; îi îngroapă pe morți cât mai puțin adânc, astfel încât câinii, omniprezenții câini, să-i poată dezgropa și devora.
Spectacolul este mai mult decât oribil, stârnind furia norodului și urgia domnească. „Osânda de cap”, cere vodă, dar, fiind „la mijloc beția”, se crede că țiganul n-a făcut toate aceste fapte oribile cu „vrăjmășie”. Așadar, e trimis să stea cinci ani la ocnă. Multe alte fapte cumplite s-au petrecut pe vremea acestei epidemii, ceea ce îl determină pe vodă să-l mazilească pe polcovnicul de ciocli, care, „nici o pricepere nu are în această treabă a ciocliei”.(Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
