Conform dreptului canonic ortodox, logodna are putere religioasă ca şi „nunta deplină”, dacă s-a făcut cu respectarea anumitor reguli: „arvuna”, „legături cruciş” sau schimbul de inele, sărutarea tinerilor. Termenul de „arvună” apare în Pravilă, dar nu şi în documentele vremii. Logodna cu „arvună” trimite la o veche practică prezentă în biserica greco-bizantină, inserată în codul de legi al împăratului Justinian.
Codul român a introdus sau a păstrat acest articol în capitolul dedicat logodnei. Această „arvună” ar putea fi darul logodnicului către logodnica sa pentru a întări astfel acordul încheiat. La 1818, „arvunele” sunt asimilate cu toate „darurile de la logodnă”, statutul lor fiind reglementat prin lege. Respectarea acestor etape prevăute în glava 172 dă valoare juridică logodnei spre deosebire de logodna făcută prin „legături cu scrisori”, considerată de glava 174 nulă şi fără valoare.
Importanţa actului social trece în faţa documentului scris, iar prezenţa martorilor devine singura modalitate de confirmare sau infirmare a unui asemenea eveniment; cu alte cuvinte, oralitatea, ceea ce pot povesti alţii prin viu grai, capătă o mai mare însemnătate decât scrisul. Logodna devine însă legătură de nedesfăcut, numai după citirea „sfintelor molitve”, adică după ceremonia relegioasă.
În Dioceza Cambrai, de exemplu, logodna are o componentă religioasă importantă, tinerii schimbând promisiuni de căsătorie în faţa unui preot şi făcându-şi astfel publică dorinţa de a se căsători. Dar Biserica catolică încearcă să reducă răgazul dintre căsătorie şi nuntă şi chiar să elimine prima etapă pentru a evita începerea unei relaţii sexuale între tineri. La 1765, Mihai Fotino, având în minte experienţa cazurilor judecate, insistă, în proiectul de lege, ca logodna să îmbrace o formă cât mai simplă, fără citirea „ierologhiei” (slujba religioasă) şi cu ignorarea „formelor bisericeşti”.
Simplitatea ar avea drept efect , după părerea lui, evitarea tevaturii judiciare şi a cheltuielilor presupuse de desfacerea unei logodne şi „legile divine” n-ar mai fi dispreţuite. În Ţara Românească, logodna rămâne o etapă importantă înainte de căsătorie, iar răgazul apare ca foarte lax şi lăsat la libera alegere a părţilor. Tinerii au vreme să se cunoască, părinţii încep pregătirile şi cheltuielile pentru festinul nupţial. În fapt, de aceştia din urmă depinde prelungirea sau scurtarea perioadei; cu cât pregătirile sunt mai avansate, cu atât nunta se face mai repede.
Logodna este un momnt foarte apropiat de negocierea foii de zestre, ajungând uneori să se confunde sau să se facă în acelaşi timp, astfel încât martorii din actul dotal să poarte numele de logoditori. Dar care sunt etapele surprinse în urma analizei documentelor? După negocierea zestrei şi acceptarea de către ginere a actului dotal se stabileşte data logodnei.
Timpul dintre logodnă şi nuntă este un timp bine definit şi bine marcat de o serie de rituri şi ritualuri. Schimbul de inele şi/sau sărutarea tinerilor, daruri, ceremonia religioasă şi, în final, ospăţul, iată cum se derulează acestă perioadă. Să le luăm pe rând. Gesturi rituale (sărutarea tinerilor sau sărutarea mâinilor), schimbul de inele, promisiuni de căsătorie sunt cele trei tipuri de comportamente ce pecetluiesc simbolic acordul dintre cele două familii.
Sărutarea tinerilor ca gest nupţial important în ritualul de logodnă apare în Pravilă, dar în practică este mai puţin întâlnit. De asemenea, apare sărutarea mâinilor, gest întâlnit o singură dată şi asociat cu schimbul de inele. Este însă posibil ca şi sărutarea tinerilor să urmeze după schimbul de inele, dar fiind o practică curentă ca să mai fie consemnată în scris. Sărutul singur apare atunci când logodna se face în pripă şi familiile n-au avut timp să-şi procure inelele necesare schimbului.
Inelul rămâne, de-a lungul secolului trecut, simbolul ritualic prin excelenţă al logodnei depline şi este deseori scris în foaia de zestre, iar valoarea lui creşte sau descreşte în funcţie de starea socială a tinerilor. El are următoare denumire „inel cu diamant pentru schimb” sau „inel dă aur pentru schimbul de la logodnă”; inele cu diamant în clasa nobiliară, de argint, de matostat sau de metal ordinar cu cât se coboară în clasa de jos a societăţii.
Gestul nu este unilateral, mergând de la fată spre băiat, ci bilateral, tinerii schimbând inele în ziua în care au căzut la învoială să se cunune. Ipoteza este susţinută atât de numele pe care acesta îl poartă, „inel de schimb de la logodnă”, cât şi pentru faptul că apare şi în testamente, când testatorul doreşte ca ambele inele să fie păstrate de soţul supravieţuitor.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
