Cum tânărul june nu are inel de logodnă pentru schimb, cumnatul propune sărutarea ca simbol al acordului deja încheiat. Tinerii se sărută, iar Iamandi îi oferă fetei un dar ca venind din partea băiatului, aşa cum este obiceiul, povesteşte în continuare tatăl.
După toate acestea, Iamandi strigă în gura mare că logodna este gata şi îi invită pe toţi la el acasă unde este pregătit ospăţul şi unde îi aşteaptă jupâneasa şi alte obraze de cinste. Logodna se derulează urmând, etapă cu etapă, toate ritualurile specifice: învoiala, foaia de zestre, sărutarea tinerilor, daruri de logodnă, ospăţ şi în final chiar punerea „de socroc pentru nuntă”.
Din acest moment, tatăl începe să se pregătească de nuntă şi să cumpere toate cele necesare pentru ospăţul nupţial. Dacă în sufletul lui mai sunt poate câteva urme de îndoială, asupra ţinerii promisiunilor încheiate, ele se risipesc încet, încet, cu ajutorul Ilincăi Bucşăneasca. Ea începe deja să folosească limbajul specific acestui tip de relaţie şi într-o scrisoare din 23 aprilie 1799 îi dă lui Rustin titlul de cuscru, iar fetei pe cel de noră.
Întemeindu-se pe toate aceste dovezi, fata se pregăteşte de nuntă şi aşteaptă sosirea dumnealor cu alaiul şi călţunii. Dar „l-a tot prelungit pentru săvârşirea nunţii 14 luni” şi atunci s-a pomenit cu foaia de zestre înapoi, fiindcă Ilinca „şi-au găsit norocire în altă parte”. Ba chiar a auzit că şi-a căsătorit deja feciorul. Ca tată, el are tot dreptul să ceară dreptate, ruperea logodnei fiind asociată atât cu o injurie gravă adusă prestigiului lui de boier, dar şi cu o atingere adusă onoarei fetei.
La rândul său, Ilinca „umblă a se ajuta cu cuvânt”, cum frumos spune documentul, că logodna nu este valabilă întrucât cei doi nu au schimbat inele, după obicei, ci numai s-au sărutat. Din punctul ei de vedere, această obiecţie, chiar dacă folosită ca pretext, poate fi adevărată, deoarece, în secolul al XVIII-lea, inelul de logodnă rămâne simbolul prin excelenţă al pecetluirii acordului. Sărutul apare foarte rar şi este mai degrabă specific perioadei de până la Conciliul de la Trento.
Mitropolitul Dositei analizează argumentele părţilor şi conchide: dumnealui a avut toate dovezile necesare pentru a începe cheltuielile de nuntă, că logodna s-a făcut după toate regulile. Dumneaei, ca spărgătoare de logodnă, se obligă prin Pravilă să plătească toată „cheltuiala ce o arată în deosebită foaie cu coprindere de 15 condeie, iară suma peste tot taleri 443 bani 78”. Plata nu se va face la voia întâmplării, ci Rustin va trebui să aducă mărturii pentru fiecare lucru cumpărat şi cu ce preţ ca nu cumva să ceară mai mult.
Cucoana nu se mulţumeşte cu sentinţa dată de mitropolit şi face recurs la Vodă. Mihai Vodă Şuţu întoarce şi el pe toate părţile argumentele celor doi şi ajunge la concluzia că logodna a fost bine făcută, argumentul suprem constituindu-l chiar scrisoarea numitei cucoane conţinând termenii cuscru şi noră.
Or, „dreptate a avut Rustin a se rezăma întru aceste temeiuri şi a face cheltuieli ce au fost următoare şi trebuincioase în pricina aceasta”. Şi cu toate acestea sentinţa lui Vodă este mai blândă, obligând pe cucoană să plătească numai jumătate din sumă, pentru că hainele ce le-a făcut tatăl pentru fiica lui vor fi oricum de trebuinţă mai târziu, aşa că să le păstreze şi să nu mai ceară contravaloarea lor.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
