Gunoiul încă nu își găsește un loc al lui, încă nu este izolat în afara orașului; mulți dintre locuitori îl îndepărtează, dar nu îl duc prea departe, cel mult în spatele casei, în fața porții, pe maidan, în curtea vecinului, în albia râurilor. Dâmbovița devine un râu al gunoaielor, al stârvurilor și al spurcăciunilor. Nu atât mizeria deranjează, cât pagubele produse de revărsarea apelor care își croiesc drum altfel. În urma unor asemenea inundații, Grigore vodă Ghica poruncea salahorilor să arunce gunoiul, cărămizile și pietrele care zăticneau scurgerea apei.
Maidanele și locurile virane se folosesc de asemenea pentru depozitarea gunoaielor. Delimitarea spațiului public de spațiul privat încă nu este clară. Astfel, prăvăliașii au obiceiul de a ocupa locul din fața prăvăliilor, de a-și întinde taraba chiar și acolo unde nu mai sunt proprietari, de a lăsa în urmă grămezi de gunoi. Chiar și ceilalți orășeni se comportă de parcă ar fi stăpâni pe locul din fața caselor, așezând cele de trebuință, lemne, cherestea, fân, coceni, nu în curțile lor, ci afară, în preajma podurilor. Dacă lucrurile stau așa în capitale, în micile orașe și târguri, ferite de ochiul iscoditor al puterii, murdalâcul este parte inegrantă a peisajului.
La Călărași, târg de dată recentă, totul trebuie făcut de la început prin anii 1830, iar în privința murdăriei e nevoie urgent de o reglementare. Pe 13 august 1848, ocârmuitorul orașului, un oarecare Paraschivescu, nu înțelegea temeiul pentru care locuitorii „nu se supun la măsurile de curățenie”, ceea ce face ca „multe murdalâcuri în feluri de obiecte lepădate prin oraș au făcut ca râmătorii să umble cârduri prin oraș, pe ulițe”. Nu-i greu de imaginat că sunt urmăriți de câini și pisici, că mirosurile pestilențiale vin din gropi stătute în care fermentează murdalâcul.
Pentru câini se găsește, se pare, soluția: înființarea unor slujbe de hingheri care să-i adune. Măsura se repetă și în 1848, și în mai 1850, și în anul următor. Misiunea ar fi cam aceeași: în două luni, cei doi hingheri, care primesc leafă de la eforia orașului, ar trebui să adune și „să stârpească câinii vagabonzi”. Numărul lor este mare și din cauză că sunt lăsați în libertate, iar curțile sunt cum sunt, adică fără garduri. Cât despre gunoi...măsurile sunt, ca peste tot, citite an de an, prevăzând obligația orășenilor de a aduna murdalâcul din fața porților, de a curăți șanțurile, de a nu arunca gunoiul și lăturile în drumul tuturor, etc.
Cât despre lumea rurală și noroaiele de netrecut, cui îi pasă? Doar celor ce au conace pe la moșii și, din cauza noroaielor și a bălților, nu pot ajunge în curțile lor. Costache Negruzii vorbește fără încetare despre acest gunoi, prezent zi de zi în „ogrăzile și ocoalele” țăranilor, greu mirositor, mocirlit de ploile primăverii, întins prin curți și pe drumuri de rafalele toamnei. Lucrurile par a fi destul de grave, fiindcă bălțile stătute, murdalâcul, gunoaiele, mocirlele atrag bolile lipicioase. Roiurile de muște și de țânțari, aerul stricat și rău mirositor provoacă lingoare, paludism, frguri. Să te tot bucuri că locuința ta de vară e la țară! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
