În Franța, cimitirul este mutat în afara orașului prin decretul regal din 1776, care interzice înhumările în mănăstiri sau în interiorul acestora. În 1789, autoritățile încă nu reușiseră să transfere moartea în afara orașelor. La Londra, se înregistrează proteste încă de la începutul secolului, când Thomas Lewis publică, în 1726, o carte prin care arată că practica înhumării în spațiile sacre, care are legătură cu lăcomia clerului, pune în pericol sănătatea publică din cauza emanațiilor fatide ale cadavrelor. Creșterea populației și urbanizarea vor grăbi, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, procesul de „secularizare a morții”.
Mult mai aproape de țările române, în Transilvania, interzicerea înhumărilor în biserică are loc la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În ghidul turistic pe care l-a publicat în 1790, Martin Hochmeister notează: „Obiceiul rău de a îngropa morții în curtea bisericii, din anul trecut, nu se mai permite și ei trebuie să fie îngropați în afara orașului, pe locurile care, în prezent, sunt destinate pentru diferite confesiuni”.
Această hotărâre este confirmată de o altă sursă. În 1796, Emil Sigerus notează: „se interzice înhumarea în biserica parohială evanghelică”. Cu șase ani în urmă, mai fuseseră luate câteva măsuri menite a stopa propagarea unor epidemii „2.XI.1790 Magistratul interzice din motive de sănătate ca la înmormântări mortul să fie sărutat sau să se culce cineva pe sicriu în timpul slujbei”. Medicii se amestecă și ei în mutarea morții în afara cetății, vorbind fără încetare de pericolul cadavrului intrat în putrefacție.
„Meșteșugul doftoricesc” scrie, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, despre relația dintre ciumă, boala teribilă care bântuie țările române, alterarea aerului și cadavrele prost izolate: „groaznica putoare umple și spurcă aerul pre care suflăm; în ce chip iaste desgroparea trupurilor celor morți la mormânturi, când pentru vreo pricină ori de voie, sau de cutremurul pământului, sau din vărsarea și poezirea apelor se vor deșchide vreodată sau se vor descoperi mormânturile și coșciugurile oamenilor celor îngropați, mai vârtos de vor fi murit demult, de vreo boală de moarte și lovitoare”.
Mai reține apoi starea de război, cu trupurile soldaților morți abandonate pe câmp, sursă primară și imediată de boală. De aici, obligația de a izola acest izvor de epidemii prin grijă guvernamentală: „când în vremea războaielor și a oștirilor vor rămânea neîngropate trupurile cele moarte ale celor uciși și se vor împuți, din duhorile lor, cea putredă, să spurcă văzduhul și se face de pierzanie și de moarte”.
Astfel de observații fac parte mai puțin din cunoștințele norodului, deloc interesat de spurcarea văzduhului. „Ocrotirea” celor mulți depinde de informațiile care ajung la domn, aflat în vârful ierarhiei sociale, protector al norodului, care își asumă și sarcina unor reforme absolut utile și obligatorii. Informațiile vor fi apoi folosite și se vor regăsi în pitace și în nizamuri adresate norodului, care însă, multă vreme, nu le va înțelege.(Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
