Poziția locului de veci, în interiorul bisericii, mai aproape de altar, de moaște sau de icoane, lângă ușă, în curte, etc., se stabilește în funcție de punga candidatului. De asemenea, originea socială contează la rânduirea locurilor de veci din lăcașurile sfinte. Astfel de locuri sunt expuse zilnic. Curțile bisericilor, rareori împrejmuite, se află la răscrucea multor drumuri.
Uneori carele trec printre morminte și pe morminte, dărâmând cruci și stricând straturile de flori. Alteori vecinii mahalagii „se întind” până în apropierea crucilor. Așa se întâmplă la biserica Sfinții Theodori, din Iași, unde locul țintirimului a fost împresurat de „mahalagii împregiurași” (11 iulie 1785). Abia după venirea rușilor și în timpul staționării lor în țările române (1806-1812), se va ridica problema acestei „nenorociri pentru omenire” ce lovise și Rusia cu mult timp în urmă.
Cum se justifică exilarea morții cât mai departe de universul domestic? Mai întâi de toate, răposații sunt îngropați în mare grabă, la doar câteva ore după constatarea decesului sau în aceeași zi, fără să se fi făcut o anchetă medicală, necesară mai ales în cazul deceselor subite. De multe ori s-a descoperit că cei presupuși a fi fără viață „n-au ajuns la vremea morții”, ci au intrat probabil în comă, în moarte clinică sau sunt în starea de „leșin”. Când s-au trezit „îngropați de vii”, cu siguranță au încercat să se zbată, să se chircească, să se întoarcă, până au murit, de astă dată de-a binelea, din lipsă de aer. Mai apoi, dezgropați, din diferite motive, s-a constatat poziția lor nefirească în coșciug. Așa s-o fi născut mitul strigoilor!
Preferința pentru tinda sau curtea bisericii, ca loc de îngropăciune, se manifestă „nu numai în orașul Iași sau București, ci și în celelalte târguri”. În sfârșit, din cauza lipsei de regului privind înhumarea, coșciugele sau chiar trupurile se „aruncă” cât mai aproape de suprafață. Aceste „obiceiuri rele” nu pot decât să provoace boli molipsitoare, mai ales în târgurile mici și aglomerate, „unde se află văzduhul și mai greu”, „ulițele strimte și necurățate”.
Se poruncește ca îngroparea să nu se mai facă în biserici sau „înlăuntrul politiei”, ci să se ridice cimitire la capetele celor patru poduri (străzi) mari ale politiei, dar și ale ulițelor mari care duc la marginea orașului. Generalul rus Kușnicov alcătuiește acest pitac, de comun acord cu mitropolitul Gavril, pe 18 martie 1809. Cât va fi respectată această poruncă, rămâne de văzut.(Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
