În București, ca și în țară, peisajul se schimbă vizibil între 1780 și 1860. Acum se trasează marile poduri (șosele) din orașe, se pavează străzi, se introduce iluminatul, se pun bazele unor servicii de salubritate, apar grădinile publice, fântânile și cișmelele, lucrările de utilitate publică. Ceea ce se poate observa însă este dificultatea cu care se înfăptuiesc aceste lucrări. În 1837, începe operațiunea de „curățire” a Bucureștiului de câini, destul de numeroși, având în vedere că până atunci făceau parte din peisaj: „există la București un număr considerabil de câini care umblă liberi pe uliță, și înfometați cum sunt, îi atacă violent pe trecători”, notează francezul Raoul Perrin.
Cum nu s-a organizat un serviciu special de stârpire a lor, locuitorii sunt încurajați să participe la această acțiune, pentru fiecare cap de câine oferindu-se câteva parale. Primii care se înhamă la acestă misiune, robii țigani, se dovedesc foarte abili, iar metodele lor nu stârnesc protestele nimănui, dimpotrivă: „robii țigani, atrași de câștigul câtorva parale, străbat zilnic ulițele în căutarea câinilor, le iau urma și, înarmați cu o țepușă lungă, îi străpung ca pe puii de găină, îi poartă apoi în triumf pe un mic car, după care îi jupoaie de piele, pe care le folosesc în beneficiul societății robilor”, scrie tot Perrin, care a petrecut 11 luni la noi.
La refacerea caldarâmului în București, Regulamentul Organic hotărâse ca așezarea caldarâmului să se facă pe cheltuiala proprietarilor, dar în 1840 măsura este departe de a constitui o realitate: sărăcia unora, indolența altora, refuzul multora impun regândirea măsurii. Astfel, un alt proiect se alcătuiește și vizează un nou impozit ce ar trebui suportat de căruțași, dar repede se constată că fondurile nu prea se pot strânge și atunci caldarâmul ar rămâne o promisiune.
Totuși, nu se poate spune că nu există proiecte sau bune intenții, domnii vizitează șantierele, încearcă să sancționeze abuzurile și lenea, se străduiesc să găsească noi surse de venituri, să cointereseze clasa politică și populația în aceste lucrări publice realizate în interesul tuturor. Lipsa banilor, lipsa specialiștilor și mai ales dezinteresul multora duc la tergiversări, abandonări, lucrări de proastă calitate, bani investiți de două ori în același proiect, fonduri deturnate, sancțiuni insuficiente, complicații la cel mai înalt nivel.
În aceste condiții, când lucrurile avansează atât de lent, este de la sine înțeles că fiecare piatră de temelie, fiecare zid ridicat, fiecare metru de uliță pavată devin „realizări” ce nu pot fi trecute cu vederea. De altminteri, aceste realizări, înregistrate cu mare folos în rapoarte și în mesaje, sunt inaugurate fastuos, sunt prilej de mândrie și constituie o lovitură dată celor care spun că nu se face nimic. De pildă, la 18 iunie 1833, se inaugurează clădirea Obșteștii Adunări din Dealul Mitropoliei.
Evenimentul are loc cu mult fast, cu „adunare și muzică”, deși n-ar fi fost tocmai potrivit, inaugurarea fiind făcută înaintea terminării construcției. Dar mai grave sunt urâțenia „monumentului” și amplasarea nepotrivită: „urât s-au făcut, căci în poarta Sfintei Mitropolii s-au deschiș blestemăței și de curvăsărie obraznică”, conchide un contemporan. Să înțelegem că încă de pe atunci se credea că politica e curvă și că intră orice neavenit în ea? S-ar părea că, la două secole distanță, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. S-a mutat doar Parlamentul, ceva mai departe de Dumnezeu și de Casa Lui! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
