Săraci și flămânzi, țăranii noștri au visat dintotdeauna la abundente ploi cu cârnați, la heleștee pline cu pește ori la câini cu covrigi în coadă, care merg țanțoși pe ulițe. Bine, unii mai visează și astăzi, însă sărăcia de acum nu se compară nici pe departe cu sărăcia de atunci! Cum carnea era un lux, pe lângă mămăligă, hrana de bază era compusă din fructe și legume, de parcă eram un popor de vegetarieni. Uscați ca paiul de grâu, românii visau la cărnuri grase, la neveste grase și la văduvioare grase. Cea mai mare dorință a lor însă era să le dea Dumnezeu o veritabilă ploaie cu cârnați, măcar o dată să se simtă și ei sătui.
Proverbele culese de Iuliu Zanne arată mai degrabă precaritatea, lipsa, foamea care roade burțile, foamea care terorizează mințile cu iminenta ei prezență. Se visează la „o ploaie de cârnați”, la cașcaval, la colaci pe cozile câinilor („umblă câinii cu colaci în coadă”), la cârnați umpluți până plesnesc, la „icre verzi”, la „măduvă de miel”, la bucătărie „grasă”, la carne grasă, la nevasă grasă, la văduvița grasă, se dorește să curgă „lapte până și în heleșteu”, „mese întinse și pahare pline”; se urează „a fi ca untul”, adică gras și plăcut, sau „a merge din unt în unt”, adică din bine în mai bine.
Și tot omul vrea să înghită: „La gustare/Un cal mare/Și la prânz/Un mânz”. Această lăcomie pantagruelică, născută din precaritate, stârnește saliva săracului, care înghite în sec și visează să mănânce și el, măcar o dată în viață, ca „un turc sărac” sau „ca un lup”. Așa că, atunci când dă de bine, mănâncă și de două ori, că doar „două mâncări nu strică”. Când e sărac lipit, omul mănâncă „zeamă de mălai”, „castraveți cu mămăligă”, „ciorbă lungă”, „ciuperci fripte”, un blid de linte.
Dintre flămânzi, țiganul se detașează cu mare ușurință. El este o reprezentare omniprezentă a sărăciei, dar, mai presus de toate, țiganul întruchipează flămândul ai cărui ochi alunecă spre codrul de pâine, căruia îi lasă gura apă după cârnații de pe băț, care poftește la lapte și smântânește oalele. Iuliu Zanne consemnează una dintre poeziile populare ale vremii care arată foarte expresiv această permanentă dorință a țiganului de a-și astâmpăra foamea, visând, bietul de el, la heleștee pline cu lapte. Folclorul fixează în versuri foametea permanentă prin apariția unui creștinism gastronomic în care biserica țiganului are pereții construiți din lucrurile râvnite, cașul și untul, icoanele sunt din slănină, iar în loc de lacăt e pus un purcel fript.
Coborând în timp, observăm că mâncarea ocupă puțin loc în economia țăranului. Frugalitatea cotidiană este notată de toți cei care ajung printre țărani, întotdeauna prost hrăniți. Doctorul Constantin Caracaș nu contenește să se întrebe cum de țăranul român se grănește atât de prost, având la îndemână o natură gata să-i ofere totul. Răspunde că de vină sunt lenea, nepriceperea în administrarea unui timp al recoltei, astfel încât să pună deoparte ceea ce ar trebui pentru vremuri grele.
Eugen Weber oferă o explicație suplimentară, legată de economia agrară: țăranul vinde tot pentru a face rost de bani, bani pentru lucruri mărunte, dar și pentru biruri și dajdii. Acest lucru este confirmat și de Mihai Lupescu, care vorbeste de preferința impusă pentru consumul vegetarian: „țăranul nostru nu bate cu carnea ca alte nații; el nu se simte nenorocit când ea-i lipsește, fiind mai mult vegetarian. Carne el mănâncă numai la anumite vremuri și când îl pălește, așa, un gust. Încolo, lapte, brânză, legumele, fructele îi convin foarte bine”. Așa că, de lene, de nelene, că au sau că n-au, oamenii noștri au visat, și ieri și azi, la vestita ploaie cu cârnați. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
