Nici nu ar mai trebui să vorbim despre cultura muzicală a spectatorilor, de cele mai multe ori inexistentă: „Concertul era dat de violoniști de profesie, uneori acompaniați de muzicanți amatori. Oaspeții însă, în genere, nu dădeau nici o atenție acestei părți a petrecerii, ci jucau cărți în încăperile alăturate, trăgeau din lulele și sorbeau băuturi plăcute, nici vorbă cu mult rachiu.
Concertul s-a terminat până la urmă; ar fi putut fi, de altfel, lăsat cu totul la o parte, căci o notă nu putuse fi auzită, din cauza convorbirilor care nu se mai opreau, a țipetelor celor 10-12 copii de toate vârstele, ținuți de tot atâtea servitoare palavragioaice, și a forfotei celor 40-50 de arnăuți și slujitori, care ocupau jumătatea de jos a salonului fără a sta liniștiți nici un minut”. Când sir Robert Ker Porter face această mărturisire în februarie 1820, muzica aceasta, așa-zisă „cultă”, e departe de a fi pe gustul majorității, dar cum moda-i modă, ea este îngăduită, dar nu ascultată.
Când medicul Constantin Caracaș își redactează „Topografia”, la București se afla deja un teatru, cam strâmt, cam prost ventilat, cam vătămător pentru sănătate, dar plin de spectatori veniți să vizioneze piese jucate în italiană sau în germană. „Iubitori de petreceri”, valahii se grămădesc în sala teatrului, „cu scopul de a-și mulțumi vederea și auzul”, cu toate că nu înțeleg mare lucru din replicile rostite. Ceva mai multă înclinare arată această societate pentru teatrul în limba greacă, jucat de trupe de amatori. Nici nu avea cum să fie altfel, dat fiind că publicul este vorbitor de limba greacă, cunoscător de piese de teatru, grație traducerilor grecești.
La Iași, primul teatru apare tot atunci, dar sunt privilegiate piesele în limba română, trupele de actori fiind alcătuite din niște novici amatori de artă. Fiii și fiicele de boier se organinează într-o societate teatrală cu sediul în casele marelui hatman Costachi Ghica și joacă „în limba patriei”, concurați fiind de trupe de actori nemți în trecere prin dealul Copoului, după cum mărturisește Manolache Drăghici, mare amator de „scamatorii”, „menajerii” și alte gimbușlucuri menite să înveselească norodul. Despre toate acestea a scris Teodor Burada, pe îndelete, istorisind maniera în care s-a născut și a fost primit teatrul în Moldova veacului al XIX-lea.
La teatru sau la concert se merge și pentru a vorbi cu alții și despre alții, pentru a etala toalete, amanți, amante, sau pur și simplu pentru a fi acolo, printre ceilalți. Cum remarcă Dan Dumitru Iacob, sala de concert „găzduiește un dublu spectacol: cel artistic și cel social”, or unii spectatori se află acolo doar pentru spectacolul social. Criticii muzicali se avântă în a sancționa prezența doar de dragul modei, tratând cu o „nepricepere” zgomotoasă reprezentația.
Concertul este așadar în acestă epocă o „petrecere” pentru toată lumea, cunoscători și necunoscători. Dar moda, imitația, sociabilitatea vor contribui la dezvoltarea unui gust muzical manifestat la numeroasele serate muzicale, concerte private și publice, prin râvna de a căpăta o educație muzicală, de a găsi profesori, instrumente, partituri, etc. Din acest motiv, spiritul critic operează mai puțin, iar priveala are prioritate. Exact ca în cunoscuta piesă de mai târziu „O noapte furtunoasă”, când comediile nemțești contau mai puțin, însă mersul la grădină, la „Iunion”, era de bon ton. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
