Barbu Știrbei, aflat la Carlsbad în vara lui 1796, povestește, în scrisorile sale, mai mult cum decurgea „petrecerea” decât cura. Întâi își face prieteni, mulți, „câți nu pot să-ți spuiu”, apoi vine programul „băilor”: „că după ce merg la fântână de beau apă, unde sunt cinci-șase sute domni și doamne, cântă muzica până isprăvim apa, apoi facem spațiri pe la grădini, unde sunt asemenea muzici”. Petrecerea îl încântă și exclamă fericit în scrisoarea către negustorul Hagi Papp: „zic dumitale că așa traiu n-am trăit de când sunt”.
Prieteșugurile au un rol important în aceste locuri ale sociabilității, băile, la fel ca și cinele, dineurile, jocurile de cărți, plimbările și discuțiile, multele discuții. Barbu Știrbei a legat prieteșug cu toți cei veniți ca și el la „cură” și „petrece foarte bine”, fiind nelipsit de la comedii și baluri. N-ar fi vrut neapărat să se ducă, dar e „poftit”, iar invitația de a-și petrece timpul într-o companie princiară („aici sunt mai mulți de opt sute de prinți și prințese”) este de nerefuzat. Vă veți întreba cum se descurcă în acest Babilon? Boierul recunoaște și el că este cam „discolipsit pentru limbă” și că știe ceva „talienește”, ajutându-se de un tălmac.
La noi, pe 26 mai 1837, Nicolae Tihon deschide, cu destul de multă pompă, un local ce se vrea a fi o baie după moda „evropenească”. Dotat cu „apă rece rămurită și caldă”, scopul acestei băi este „curățenia și ușurarea omenească”, cu alte cuvinte, invitația la „petrecere” e deja lansată în „reclama” ce și-o face. El visa un loc de „petrecere” în care marii ipohondri ai orașului să cheltuiască pe vindecarea bolilor lor închipuite, să-și risipească banii pe ciubucuri și pe cafele, pe mese bogate și pe lăutari, pe fete tinere și frumoase, pe juni cât mai serviabili.
Și cum, doar cu apă, „petrecerea” nu poate fi „petrecere”, proprietarul are grijă ca stabilimentul să fie înzestrat cu tot ceea ce clientela și-ar fi dorit: „birt, cafenea, biliard, ringlspil, coemorama și alte înfrumusețări spre petrecere omenească”, plus o grădină privată. Se taie bilete de intrare pentru fiecare dintre ele, căci răsfățul trupului și sindrofia minții costă.
Plăcerea nu mai constă doar în „priveală”, ci fel de fel de „fandasii” sunt puse la treabă, pentru a-i oferi plătitorului senzația efemeră a vindecării trupești și sufletești. Toate aceste „facilități” se află în Gorgan, „în marginea Dâmboviți, văpseaoa verde”, se scrie în „Cantor de Avis”, în numărul din 22 mai 1827, așadar nu departe, ci chiar în inima târgului, unde se poate face un popas oricând și oricum.
Din cauză că „stațiunile” îndepărtate de la Viena, Baden-Baden, Mehadia sau Carlsbad sunt din ce în ce mai căutate, vânzătorii de senzații efemere se mută pe malul Dâmboviței. Iată-l pe „dumnealui Costache, proprietarul frumoasei poziții de la Firăstrău” punându-se pe treabă și zidind două odăi transformate în baie publică, mai apoi ademenindu-și clienții, vorbindu-le de „bufetul vrednic de toată lauda”, de „aerul curat”, de „apă” și de cât mai multă desfătare.
Doritorii sunt cât se poate de mulți, visătorii, la fel de mulți, risipitorii de averi și de moșii, așijderea. Așa că Baden-Baden se mută aici, pe malul Dâmboviței, a cărei apă capătă peste noapte proprietăți curative și puteri miraculoase. De dragul modei, deocamdată nimeni nu observă cum banii se aruncă mult prea ușor pe apa care tot sălcie e, deseori murdară și nicidecum „miraculoasă”. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
