Timpul se dilată spre exterior, spre priveala trupului din afară. Boierii și boieroaicele găsesc o plăcere deosebită în a peregrina de-a lungul arterelor principale, în după-amiezile fierbinți, doar de dragul de a se arăta. Spre Herăstrău sau de-a lungul Podului Mogoșoaiei, la București, elita se perindă la vedere. La Iași, spre dealul Copoului. Goana furibundă după orice formă de manifestare exterioară este specifică aristocrației și mediului urban, unde multe lucruri se arată noi, stranii și demne de a fi văzute.
Iată, de pildă, un anunț: „Se vorbește mult în oraș despre o briliantă petrecanie muzicală de seara ce se va da joi 30 ale aceștia, în casa domnului marelui logofăt Emanuil de Florescu (Podul Caliții) de către domnul Castilia, vechiul director al teatrului italian de București”. Or, bucureștenii nu pot rata un astfel de eveniment, căci „petrecania” nedefinită trebuie văzută și comentată cu toți ceilalți. De altminteri, biletele sunt deja vândute în număr mare, ceea ce anunță afluența și frumusețea unui spectacol diferit de un banal concret, după cum se publică, la 26 decembrie 1843, în Vestitorul românesc.
Societatea care își petrecuse cea mai mare parte a timpului liber în interior se transformă într-o societate al cărui timp e măsurat și planificat de exterior și de către alții. Multe sunt de făcut afară, puține au rămas de făcut în casă. De pildă, invocând pretextul citirii gazetelor, bărbații pot merge la Cazinoul Comercial, ținut în septembrie 1843 de Martin Cordan, care „l-a înfrumusețat, după modelul celor din Europa, cu gazete sosite cu cea mai mare exactitate”.
Și mai sunt apoi spectacolele, în care muzica se lasă descoperită și inventată, și în care versurile sunt scrise în limbi ușor de adaptat și de învățat, piesele de teatru inventive și inventate, seratele numeroase, insipide, inutile, dar „desfătătoare”, danțurile furtunoase, în care doar picioarele bine educate reușesc să țină ritmul, cafenelele „politice”, în care se dezvăluie „proiecte aristo-dimocraticești” și în care se consumă energii nebănuite, parcurile cu tombole care încearcă să risipească aburii sentimentului de nesiguranță al săracilor și multe, multe altele.
Puțini sunt cei care nu se lasă molipsiți de această nebunie a banalității, dar și mai puțini sunt cei capabili să exclame, ca Iancu Văcărescu, înainte de a se lăsa prins de risipa timpului (1815), abandonând „limanul odihnei”: „Oamenii toți aleargă, dar eu sunt fericit că pociu să vorbesc cu dumneata, fie și puțin”
Alții aleargă să joace la loterie. Prinsă în tot felul de reguli și regulamente, loteria primei mondenități prelungește un pic patima jucătorilor de orice fel. Ca în orice joc, banii investiți nu aduc întotdeauna un final fericit. Vornicul Alecu Calimachi se trezește cu o pereche de cai, cam jigăriți, cam slabi, prea gloabe pentru a fi utili. Amicul său, Teodor Balș, îi scrie ironic: „un număr al dumitale au câștigat o păreche de cai. Caii sunt foarte proști și, pe lângă aceasta, mai trebuie a încheia cu Eforia Orașului o socoteală de banii cheltuiți cu ținerea lor, care poate a te costa aproape mai mult decât chiar prețul lor”. Cu alte cuvinte, vornicul Alecu a jucat la loterie, a câștigat, dar...trebuie să vină cu bani de acasă pentru a-și ridica premiul. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
