Pentru norod, igiena este încă foarte departe. Spălatul se face în râurile, în lacurile și în bălțile din jurul orașului mai ales vara, pe căldură, când scăldatul curăță trupul, dar, mai întâi de toate, desfată și răcorește. Igiena e precară în rândul tuturor țăranilor, al boierilor, al meșteșugarilor, al fețelor bisericești, al bătrânilor și al femeilor. Apa nu e la îndemâna tuturor și, chiar dacă ar fi, nu există încă un cult al igienei corporale, al trupului curat și primenit.
Când vorbește de curățenia țăranului, medicul Constantin Caracaș punctează nu utilitatea apei în igiena personală, ci necesitatea „primenelilor”: „țăranii sunt murdari, fiindcă nu se silesc să-și facă haine de primeneală și adesea dorm îmbrăcați”. Igiena este strâns legată de schimbarea cât mai frecventă a cămășii; cămașa trebuie să rețină transpirația, murdăria, să arate tuturor trupul curat.
Săracul spală doar părțile cu devărat murdare ale corpului. Picioarele, de pildă, acoperite de tina de pe ulițe ori de câte ori plouă. Iat-o pe slujnica Maria, aplecată deasupra ligheanului, spălându-și stăpânul pe picioare, într-o seară de iunie. Lui Stavri cojocarul îi place mai mult slujnica decât îndepărtarea crustei de mizerie, căci din când în când se apleacă și-o ciupește, și-i șușotește una, alta la ureche.
Instituționalizarea și internarea copiilor, a cerșetorilor, a săracilor, a orfanilor, a delicvenților, a bolnavilor în clădiri publice necesită organizarea unor spații pentru păstrarea igienei. În spitale, pensionate, temnițe, aziluri, sunt prevăzute, fără doar și poate, modalități de păastrare a curățeniei, de igienizare a locurilor, de folosire a apei în scopuri curative. Dar cum statul modern, întotdeauna fără bani, este tot timpul în căutare de resurse financiare, multe dintre măsurile privind igiena rămân doar pe hârtie.
Să luăm ca exemplu temnițele din București, pe la 1829. Constantin Moroiu, profesorul de drept de la școala românească de la Sf.Sava, le vizitează cu scopul de a alcătui un proiect de îmbunătățire a lor. Iată ce găsește: „mucezeala temniții și celelalte necurățenii pricinuiesc o putoare nespusă”; grămădiți la un loc, vinovații și nevinovații, în „trențe”, locuiesc în aceeași odaie fără paturi, fără lavițe, între pământ și tavan, un loc bun la toate și fără „nici o îngrijire pentru curățenie”.
Situația ar trebui să se schimbe și „sistema legislativă barbară” ar trebui să urmeze exemplul cel „dulce” al Europei, acordând pușcăriașului dreptul la apă și săpun: „ar trebui făcută o odaie mai mare în formă de baie, care să aibă câteva hârdaie mari încât să poată intra un om până la brâu. Și fiecare vinovat în vremea închisorii sale ar trebui îndatorat a-și spăla trupul măcar o dată pe săptămână”. Ar trebui...Nici măcar profesorul de drept nu-și permite să iasă din cadrele proiectului, întrucât banii nu sunt pentru toate câte ar trebui.
Altă inspecție, aceeași mizerie. De această dată este vorba despre școlile din Vâlcea vizitate de revizorul Constantin Codreanu pe 23 ianuarie 1846. Mergând din sat în sat, Constantin Codreanu găsește mai degrabă „coșcării” decât școli, odăi murdare, lipite cu balegă, cu „hârtie la toate ferestrele”, loc de depozitare temporară a recoltelor de porumb sau de adăpostire a recruților. Statul nu are bani pentru a investi în educație, în timp ce sătenii „nu vor să facă nimic de bunăvoie”. Și de ce ar face, dacă, la fel ca azi, statul însuși nu face nimic? (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
