Nu toate casele și nu toate clădirile publice dispun de odăi înadins amenajate pentru satisfacerea unei nevoi atât de importante, aparent rușinoasă, stârnind mirosuri pestilențiale în tot cazul. Copacii, lanurile de porumb, câmpurile, grămezile de bălegar, ulucile gardurilor, zidurile mânăstirilor și ale bisericilor devin, după împrejurare, ascunzișuri pentru ușurare. Ridicarea fustelor, desfacerea nădragilor și urinarea par lucruri naturale.
Când unul dintre vizitiii lui Alecu Herescu se ascunde în spatele chioșcului ca să urineze, în auzul cucoanelor Sultana și Cleopatra Ghica, chelarul e îngrijorat de castraveții din grădină, și nu de stânjeneala pe care o poate aduce actul micțiunii. „Nu, nu asta, nu te pișa acolo, am pus castraveți pentru general și se strică”, îi strigă sluga din casă. Reacția vizitiului este cât se poate de calmă: „Ce dracu, de castraveții generalului nu pot să mă piș liniștit?” Scena, inspirată de un fapt real, constituie miezul piesei, scrisă, se pare, de Constantin Faca.
Nici nu poate fi altfel; conacul adăpostește zeci, poate sute de oameni, slugi, robi țigani, rude scăpătate, familia mare a boierului, toți cu nevoi fiziologice. Dar dacă pământul ascunde excrementele, țărâna absoarbe urina, iar mirosurile dezgustătoare se pierd printre cele ale naturii, la oraș căldurile verii amplifică „odorul” oricărui mușuroi ascuns între tufe, orice dâră de urină de pe ziduri se usucă sub razele soarelui, dimineață papucii calcă pe fecalele încă proaspete, iar tălpile goale le poartă prin praful ulițelor.
Se spune că în Parisul acestei epoci nu găseai nici măcar un singur loc unde să-ți tragi o clipă sufletul fără să fii asaltat de mirosurile acre ale urinei opărite de soarele verii. Cum căldurile verilor valahe sunt mult mai mari, mirosurile trebuie să fie cel puțin pe măsura zilelor incandescente.
Uneori, duhorile deloc plăcute emanate de umblătorile amplasate cât mai departe de propria casă, dar aproape de casa vecinului, duc la procese. Iordache Pirsiceanu îl reclamă, în două rânduri, pe vecinul său, Alecu Filipescu, pentru ferestrele de la „sofragerie, spălătorie, bucătărie și plimbare” ale caselor de pe podul Mogoșoaia, care nu numai că „privesc în locul său”, ci, împreună cu lăturile de la cuhnie, pătrund în curte, strică mirosul și solul. Casa lui nu mai poate fi o afacere bună, căci nici un client nu vrea un asemenea vecin.
Alți vecini, aceleași probleme: slugerul Hagi Dumitrache și Maria Călineasca se ceartă și ei pentru o „umblătoare foarte mare și adâncă”, săpată chiar în spatele casei femeii, contibuind astfel al stricarea temeliei. Dacă cei de la oraș încă se ceartă pentru aceste treburi, „treaba mare” și „treaba mică”, făcute în locuri amenajate, dar urât mirositoare, lumea satului rămâne multă vreme tributară copacilor, lanurilor de porumb și ștergerii în anumite părți ale corpului cu frunze de brusture, într-o dulce înfrățire și contopire cu natura. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
