La lăsarea serii bate toba, astfel se închide accesul la cotiadinitatea diurnă. Orașul rămâne sub supravegherea strajei, satul se odihnește sub lumina lunii, și ambele sunt pradă hoților și tâlharilor, care mișună fără încetare. Unii dintre domni se străduiesc să asigure o oarecare protecție, nu prin stârpirea hoților sau prin dezvoltarea iluminatului public, ci prin interzicerea accesului în spațiul public pe timp de noapte.
„Fieștecarele, ori de ce breaslă sau orice fel de om va fi, curtezan sau de afară, cum va bate toba de strajă, seara, să fie dator a purta felinar cu lumină de va avea trebuință a umbla”, scrie vodă pe 21 octombrie 1783. Straja primește dreptul de a pune la popreală pe oricine ar fi îndrăznit să se preumble pe ulițele mahalalelor fără felinarul care să-i lumineze calea.
Doi ani mai târziu, în septembrie 1785, Nicolae vodă Caragea limitează și mai mult circulația pe timp de noapte, poruncind ca nimeni să nu mai umble după lăsarea întunericului și după ce sunetul tobei a vestit închiderea zilei de lucru. Cazurile urgente pot fi acceptate, dar călătorul nocturn trebuie neapărat echipat cu felinar și, mai ales, să se supună străjii dacă este oprit. Se prevede arestarea și pedepsirea îndrăzneților neascultători. Numai că, înainte de a fi neascultător norodul, straja de noapte se abate de la bunele nizamuri.
De pildă, într-o noapte din aprilie 1804, Ștefan odobașa „umblă” cu staja, însoțit de cei opt neferi, „în poporul Agiei, pe la un ceas și jumătate din noapte”. Pe Ulița Pescarilor, pâlcul de neferi se întâlnește cu un oarecare Ioniță slujitor spătăresc, tot de strajă, dar sub un alt căpitan, rămas în urmă, pentru că se abătuse pe la cârciumă „să bea vin de-o para”. Conflictul e gata. Ioniță este dus pe sus la cârciumă, unde un alt nocturn amețit, Sima arnăutul, bețiv arțăgos, îl lovește în cap cu iataganul .
Despre acestă nepriveghere a străjii se vorbește mai mereu. Tot în grija ei se află și butcile, caretele, căruțele care n-ar trebui să circule cu viteză noaptea, „ca cum ar merge cu poșta”, și mai ales fără felinar și masalale. Și străjii i se mai face un reproș: că nici nu priveghează la „furtișagurile ce urmează noaptea în politie”.
Mai trebuie spus că una dintre spaimele acelor vremuri se leagă de incendii. Când fânul e din belșug pe ulițele mahalalelor, când vânturile verilor călduroase duc cu ele totul, când nămestiile, acareturile, grajdurile se ridică din lemn, stuf sau paie, focul este o amenințare permanentă. Scânteile din vatră, lumânările, ciubucele și lulelele, jarul de sub pirostrii, orice se poate transforma într-un foc care poate mistui în flăcările sale oameni, animale, averile de-o viață, speranțele. Focurile devin atât de numeroase încât domnia cere cu regularitate vigilență.
În vara anului 1783 (29 august), vodă interzice fumatul în public: „prăvăliașii de orice fel de isnaf i la celălalt norod de oameni proști, nimeni să nu cuteze a mai ședea prin prăvălii cu ciubuce aprinse i pe ulițe i pe drumuri să umble cu pipa”. Prin casele lor „sunt neopriți”, dar nu în prăvălia plină cu boarfe sau pe ulița ticsită de fân, de șandramele și lemne, de cărbuni și de păcură. Măsura se va repeta mai peste tot, din cauza pasiunii pentru tutun.
Vasile Alecsandri povestește cum a fost oprit pe o stradă din Bavaria, iar apoi întemnițat, din cauză că se plimba cu luleaua aprinsă, încălcând, din neștiință, interdicția de a nu fuma în public. După incendiul devastator din 28 august 1804, vodă poruncește mahalagiilor din București să nu mai depoziteze fânul în politie, cerând insistent „măturarea și curățarea regulată a coșurilor”. Au trebui să treacă 200 de ani, ca legea care nu permite fumatul în spațiile publice să fie din nou în vigoare astăzi. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
