Dacă în Franţa secolului al XVIII-lea sexul devine o afacere a poliţiei, în Ţara Românească, sexul se află atât în sarcina Bisericii cât şi în cea a poliţiei, cele două puteri încercând să controleze şi să sancţioneze o sexualitate debordantă. Spre cele două instituţii se îndreaptă un număr important de jalbe care pun în discuţie sexul.
Biserica se ocupă în exclusivitate de cele care vorbesc de acte ilicite comise de actorii căsătoriţi. Astfel, ea primeşte spre instruire 68 de cazuri în care partenerul cere separarea datorită unei conduite asociate cu desfrâul sau cu adulterul, iar alte două în care moartea a pus capăt adulterului. Bărbaţii se află în frunte cu 56 de jalbe, iar femeile cu numai 12.
Discursul Pravilei se conturează mai degrabă în jurul desfrâului feminin, acordând o oarecare indulgenţă celui masculin. Pe parcursul a 21 de articole, glava 215 analizează desfrâul feminin, trecând prin toate formele pe care le-ar putea îmbrăca, şi oprindu-se la cel masculin numai în trei articole. Aceeaşi disproporţie se sesizează şi în celelalte capitole care fac referire la curvie şi preacurvie.
Pentru o femeie nimic nu poate justifica alegerea unei relaţii extraconjugale, nici sărăcia, nici zgârcenia bărbatului, nici neputinţa conjugală, nici neglijenţa sexuală, odată cu despărţirea, ea îşi pierde toată zestrea şi toate darurile de nuntă. În schimb, un bărbat nu pierde nimic, denunţat ca desfrânat, el se obligă numai să restituie zestrea soţiei şi darurile făcute.
În plus, el poate avea o posadnică, important fiind să nu tulbure relaţia matrimonială legitimă; şi nu are voie să-şi instaleze ibovnica în casă alături de soţie, dar o poate frecventa, de exemplu, atunci când se află într-o călătorie de afaceri. Dacă este totuşi instalată în casă, soţia, părinţii şi chiar judecătorul locului trebuie să-l invite de două ori s-o părăsească, abia după acest procedeu bărbatul poate fi adus în instanţă şi numai dacă nu s-a supus cererilor se trece la procesul de separare.
De asemenea, Pravila operează cu doi termeni atunci când este vorba de imoralitatea conjugală: preacurvia şi curvia. Diferenţele dintre cei doi termeni sunt abia sesizabile, primul referindu-se la adulter, cel de-al doilea la relaţiile extraconjugale şi prostituţie. Practica judiciară îl foloseşte mai ales pe cel de-al doilea.
La 1783, codul penal, rămas în manuscris, defineşte adulterul în felul următor: „Bărbatul ce va avea femeia sa şi să va împreuna cu alta sau femeia ce va avea bărbatul său şi să va împreuna cu altul să cheamă că fac preacurvie”. Ambele coduri prevăd pedepse deosebit de grele pentru persoana adulteră. În „Îndreptarea legii”, pedepsele se aplică în funcţie de locul unde se desfăşoară adulterul.
Adulterul comis în interiorul case şi în patul conjugal dă dreptul soţului să ucidă soţia şi amuantul fără să fie pedepsit. În afara casei, el nu poate decât să ceară despărţirea şi să obţină, ca o compensaţie, zestrea. Şi în „Codul penal” sancţiunile au în centrul lor femeia adulteră, dar aici nu mai este vorba de ucidere. Între 1652 şi 1783, bărbatul a pierdut acest drept, chiar dacă nici în perioada anterioară nu a uzat de el şi nici puterea nu l-a încurajat s-o facă, el a existat totuşi, cel puţin la nivel teoretic.
Pe lângă „căzuta pedeapsă”, adică bătaie, tuns, tăiatul nasului, femeia adulteră este închisă la mânăstire timp de doi ani, perioadă în care soţul are timp să se gândească dacă o mai primeşte ori nu. În cazul în care refuză, soţia este tunsă călugăriţă şi obligată să rămână la mănăstire până la sfârşitul zilelor. În practică, sancţiunea combină o parte din aceste prevederi. ( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
