Biserica controlează sexualitatea enoriaşilor prin prescrierea zilelor permise actului sexual, prin impunerea sexului numai în interiorul căsătoriei, prin blamarea unei legături sexuale extraconjugale sau premaritale. Desfrâul ocupă mai totdeauna primul loc în predicile clericilor, fiind considerat ca unul dintre păcatele cele mai grave.
La Antim Ivireanul, el se află pe poziţia a treia fiind devansat de trufie şi iubirea de arginţi, şi urmat de mânie, lăcomie, zavistie (ură, invidie), lene. Într-un text de învăţătură morală religioasă, „Crinii ţarinii”, recopiat de mai multe ori în secolul al XVIII-lea, deşi se vorbeşte de curvie, ea nu se numără printre cele şapte patimi împotriva cărora creştinul ar trebui să lupte.
De fapt, patimile, aşa cum se explică în capitolul 15, „Pentru patimi şi pentru răutăţile cele cumplite şi care din care să naşte”, se află într-o strânsă relaţie progresivă: „curviile cele de multe feluri” fiind rezultatul „îndrăcirii pântecelui” şi dând naştere, la rândul lor, la mânie şi bârfă. În capitolul următor, „Pentru patimile cele trupeşti din ce să fac şi cu ce să le biruim pre iale”, apariţia „poftei cea trupească” este strâns legată de „prefacerea cea călduroasă”, de „sărutarea somnului” şi de „lucrarea Satanei”.
Cele trei împreună au drept rezultat voyeurismul – „să nu-şi ia ochii de vederea cea netrebnică”, „gânduri de curvie”, visele erotice – „nălucirile cele de noapte în somnu” – şi, în sfârşit, „înfierbântarea trupului”. Textul propune şi măsuri de alungare a acestor patimi: prin post, „cu pâine şi apă caldă”, înfrânare, rugăciune cu lacrimi şi „priveghiiarea cea de toată noaptea”. Pentru a se evita însă ajungerea la acest stadiu, orice creştin trebuie să petreacă, ziua şi noaptea, „cu luare aminte”.
Trupul inactiv, moleşit de mâncare şi somn, devine pradă a păcatului trupesc or, numai o viaţă activă în plan religios îl poate salva pe creştin în lupta cu patimile. Fragmente din acest text au fost copiate alături de alte texte miscelanee care au circulat de-a lungul secolului. Vom vedea în ce măsură învăţăturile propuse au ajuns şi la cunoştinţa populaţiei şi cum se regăsesc ele în pedepsele canonice aplicate de Biserică.
Dar cum este definită sexualitatea conjugală? Procreaţia legitimă apare ca principalul scop al căsătoriei. Un alt scop al căsătoriei, minor în aparenţă, dar important atunci când este vorba de păstrarea familiei unite, îl constituie satisfacerea nevoilor sexuale, a „pohtei trupeşti”, cum o numeşte Antim Ivireanul.
Partenerii unui cuplu au datoria de a se „mulţumi” reciproc şi de a asigura perpetuarea neamului omenesc. În aceste condiţii actul sexual devine legitim numai în interiorul căsătoriei şi se transformă în discurs doar în cazuri speciale: impotenţa, sifilisul, pasiunile masculine bizare şi nepermise, sodomia şi pedofilia.
Sexul oscilează între pudoare şi grosolănie. Pudoarea se manifestă în faţa instanţei, când bărbaţi şi femei povestesc experienţele sexuale prin care au trecut sau când redau poveştile altora şi înjurăturile cu conotaţie sexuală. Logofătul mitropolitan cenzurează la rândul său expresiile obscene şi vulgare şi le transformă în sintagme decente.
Grosolănia rămâne totuşi în mărturiile transcrise la faţa locului, când preotul nu are nici timpul, nici pregătirea necesară pentru a le transforma, în jalbele împricinaţilor atunci când se prezintă cu ele făcute, în insultele ce nu pot fi cenzurate. ( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
