Amestecul familiei în viaţa cuplului se manifestă în permanenţă. Soacra este de departe prezenţa cea mai vizibilă şi mai contestată, şi de o parte, şi de alta. Convieţuirea cu mama-soacră devine uneori imposibilă. Nora simte în fiecare minut al vieţii privirile aţintite asupra sa, reproşurile ce i se aduc pentru fiecare gest, pentru fiecare acţiune. Soacra nu scapă niciun prilej să-şi pârască nora, iar în absenţa fiului se erijează în apărătoarea reputaţiei acestuia. Certurile şi păruielile apar frecvent, iar fiul intervine, de fiecare dată, de partea mamei sale.
Anastasia Creţulescu se plânge, la 1780, de soţul ei, Nicolae Fălcoianu, cu care este măritată de patru ani şi cu care a tras „mult amar şi mult necaz”. Pricina neînţelegerilor dintre cei doi se dovedeşte a fi soacra, caracterizată de noră ca: „fămee răutăcioasă şi cumplită”. Pus să aleagă între nevastă şi mamă, Fălcoianu refuză să-şi părăsească mama, ameninţând că „până la moarte nu se va deosebi de mumă-sa”. Drama Anastasiei este cu atât mai mare cu cât tatăl, Matei Creţulescu, fost mare clucer, nu refuză s-o primească, dar nu poate să-i asigure traiul, „fiind slab şi cu casă grea”.
Personajul principal în neînţelegerile conjugale nu este soacra-mare, ci soacra-mică. Ea continuă să fie alături de fiică şi după nuntă, făcându-şi simţită prezenţa şi la propriu şi la figurat. Văduvă, ea se mută în casa ginerelui şi cade adesea victima violenţei acestuia. Văzută ca factor de instabilitate, soacra este îndepărtată de tânăra familie prin suprimarea oricărei relaţii între mamă şi fiică.
De altfel, ginerele cere soborului izolarea soţiei de familia sa, iar acesta îi ascultă doleanţa, interzicând vizitele sau chiar forţând una dintre familii să se mute cât mai departe pentru a evita orice contact: „dar soacră-mea nicicum să nu mai vie în casa-mi ca să nu mi să mai pricinuiască niscareva gâlcevuri”, cere Mihalache, răspunzând jalbei date chiar de Marica, mama soţiei sale. Un alt ginere este şi mai categoric şi acceptă sfaturile părinţilor clerici cu condiţia ca „muma ei la casa mea să nu mai vie că nu o pohtescu”.
Alături de mama-soacră se găsesc şi ceilalţi membri ai familiei care intervin în viaţa cuplului. În plus, nouă taţi au dat jalbă la Mitropolie şi s-au antrenat în procesul de divorţ în numele fiicelor. Fiecare soţ menţine în ciuda căsătoriei legături foarte puternice cu propria familie, astfel încât injuriile aduse devin motive de ceartă şi chiar de separare.
Soţia continuă să fie înconjurată, şi după căsătorie, de protecţia familiei sale. Ea găseşte refugiu în casa părintească în orice moment din zi şi din noapte, iar tatăl, mama sau fraţii îmbrăţişează imediat cauza ei. În primii ani de căsătorie, pendulările dintre casa părintească şi casa soţului sunt frecvente. După o ceartă sau o bătaie zdravănă, soţia aşteaptă momentul prielnic, îşi încarcă toată zestrea într-un car sau într-o boccea şi pleacă.
Rareori se întâmplă ca tatăl să-şi trimită fiica înapoi. Se aşteaptă venirea ginerelui pentru a da explicaţii, pentru a fi dojenit. Fraţii se erijează la rândul lor în apărătorii surorilor, gata oricând să se ia la bătaie cu cumnatul, chiar dacă în propria familie şi ei îşi maltratează soţiile. ( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0).
