Limbuţia femeii se manifestă printr-o colorată violenţă verbală. O sumedenie de înjurături şi ocări sunt aruncate asupra bărbaţilor şi depăşesc cu mult imaginarul masculin. Iată-le pe cele mai des folosite: paciaură, bondoc, sfrânţit, hoţ, beţiv, curvar, pezevenghi, sodomit, foarţă, mojic, varvar, prăpăditor agoniselii, de neam prost. O parte dintre acestea sunt folosite şi pentru soacră, la care se mai adaugă: curvă bătrână, scroafă bătrână, căţea.
După un an de separare de corp, Iacovache, logofăt de taină din Bucureşti, refuză să se mai împace cu Ruxandra, fiica Saftei Picătură. După ce l-a acuzat de toate relele din lume, inclusiv că a umplut-o de sifilis, e rândul lui Iacovache să vorbească despre patimile îndurate alături de Ruxandra, care nu e deloc un înger, aşa cum aceasta s-a prezentat în prima jalbă.
Într-un an şi jumătate, cât au fost împreună, Ruxandra n-a contenit să-l ocărască, „făcându-mă mai întâi că sunt mojicu şi varvar şi că n-am fost deopotrivă cu ei, ia fiind mai nemu decât mine”. Ocările nu sunt de ajuns, când se supără Ruxandra devine violentă, îl scuipă şi aruncă cu ce-i vine la îndemână, „până încât şi capu să mi-l spargă cu o oglindă de nuc s-au nevoit”.
Ţinta furiei feminine se îndreaptă şi asupra soacrei care beneficiază de acelaşi tratament. „Pă o biată mumă bătrână ce o am, tot floarţă şi scroafă bătrână apururea o face, tifle şi scuipiri şi mumă-mea de la dânsa au luat”, povesteşte fiul. Cum violenţa domestică are doi protagonişti, soborul conchide că cei doi soţi sunt „iuţi de fire” şi că le-ar fi greu să convieţuiască împreună.
Rareori violenţa verbală feminină este însoţită şi de cea fizică. Din cei 41 de bărbaţi care au depus jalbe, doar trei se plâng că au fost atacaţi efectiv de către soţiile lor, dar forţa fizică n-a fost niciodată un atu al femeilor. Una îşi justifică comportamentul violent printr-un obicei vechi de când lumea.
Nicolae, brutar în mahalaua Sfântul Ioan, se plânge, la 12 aprilie 1784, că venind într-o seară cu „chef de vin” s-a trezit pălmuit de Stana care l-a liniştit spunând „că aşa iaste obiceiul, într-un an o dată să dea muerea palme bărbatului”. În general, femeia aruncă, loveşte şi fuge, conştientă că nu poate face faţă unei lupte corp la corp.
Acuzaţia de vrăjitorie , cu scopul de a răpune viaţa soţului, se alătură celorlalte. Vrăjitoria se asociază întotdeauna cu universul feminin. Constantin polcovnicul se află în judecată cu soţia sa Anica de trei ani, cerând despărţirea cu înverşunare sub pretextul că acasta i-a dat argint viu, „ca să mă omoare, spărgându-mi tot trupul de am pătimit boală îndelungată”.
Maria din mahalaua Fântâna Boului este acuzată de vecini, de astă dată, că umblă cu farmece să-şi omoare soţul. Mătuşa Sanda din mahalaua Broştenilor, care le-a fost gazdă câteva luni, aduce la Mitropolie legătura cu farmece pe care a găsit-o în camera acestora. De asemenea, ea povesteşte cum, în cele două luni cât au locuit la ea, Maria „au umblat noaptea despuiată până în brâu, făcând farmece, lucruri drăceşti”.
Soborul nu prea ia în consideraţie acest tip de acuzaţii şi nici nu le transformă în capete de acuzare, pur şi simplu le trece cu vederea. Ele vin în plângeri, dar nu sunt niciodată invocate ca probe, cu alte cuvinte nu sunt luate în serios, deşi superstiţia, descântecele şi farmecele fac parte din mentalitatea populară.
Ancheta efectuată la faţa locului scoate deseori la iveală că vina neînţelegerilor nu poate fi atribuită numai unuia singur, că soţii participă la amplificarea disputelor, chiar dacă contribuţia fiecăruia în parte îmbracă proporţii diferite. În anumite cazuri, vecinii insistă să li se acorde cât mai curând separarea, descriindu-i pe soţi ca beţivi, răi, agresivi, capabili să se omoare unul pe altul. ( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
