Ce se întâmplă cu amanţii? Prinşi, ei sunt bătuţi zdravăn de către soţi şi vecini, iar dacă straja intervine, pe lângă bătaie, ibovnicii sunt întemniţaţi câteva zile, după care plătesc roaba pe păcatul trupesc şi reprimesc libertatea.
Ion Ghica consemnează un alt procedeu valabil, mai ales, în spaţiul urban şi în rândul meşteşugarilor.
Soţul înşelat acţionează în funcţie de breasla căreia îi aparţine, folosind ca instrumente ale torturii şi ale răzbunării chiar uneltele meseriei lor: astfel, măcelarii au obiceiul „să umfle pe galanţi cu ţeava, ca pe berbeci şi să-i trimită acasă în căruţă”; croitorii îşi utilizează foarfecele pentru a-i scopi pe nefericiţi.
Băcanii îi despoaie pe intruşi, îi ung cu catran din cap până în picioare, le pun o pereche de coarne şi răstigniţi pe un drug, cu un căluş în gură, îi plimbă biciuindu-i pe uliţele mahalalelor; sau amanţii, unşi cu miere şi legaţi la „stâlpul infamiei”, sunt lăsaţi pradă muştelor şi viespilor o zi întreagă.
Ce este important în tot acest ritual dezordonat care se aplică fără distincţie oamenilor simpli şi fiilor de boieri?
Latura publică este bine pusă în evidenţă şi toate aceste sancţiuni includ plimbarea pe uliţele mahalalelor în văzul tuturor. În al doilea rând, se remarcă cruzimea fără margini şi umilinţa la care este supus amantul.
Discursul soţului înşelat se conturează în jurul necinstei suferite ca urmare a conduitei femeii care prin dezmăţul ei i-a adus defăimarea oamenilor.
Acest sentiment al onoarei este foarte puternic la toţi cei care au o oarecare bunăstare materială şi deci o reputaţie de apărat şi de menţinut în interiorul comunităţii, fie că sunt ţărani înstăriţi, fie că sunt negustori sau mici boieri.
Se conturează astfel onoarea boierilor, cea a negustorilor (care îi include şi pe meşteşugari) şi onoarea ţăranilor.
Fiecare grup social are anumite reguli în jurul cărora se coagulează conceptul de onoare, dar toate trei au în comun puritatea feminină pe care fata trebuie s-o aibă înainte de nuntă, iar în calitate de soţie s-o păstreze.
„Nu şi-a purtat cinstea ca o negustoreasă” se plânge Cristea cupeţ de soţia lui, Stanca, mitropolitului Neofit la 27 noiembrie 1740.
Şi pentru că „a călcat cinstea bărbatului ei”, Stanca pierde nu numai dreptul de recăsătorire, ci şi zestrea şi darurile dinaintea nunţii. Radu, ţăran înstărit din Bărăşti, judeţul Teleorman, îşi alungă soţia imediat ce o prinde cu sluga din casă, care în absenţa lui îi lua locul în patul conjugal.
Om de cinste şi cu chiverniseală, Radu nu vrea „să sufere defăimarea oamenilor” şi cere despărţire.
De regulă, soborul insistă pe iertarea primei greşeli şi pe împăcarea părţilor, cerând soţilor „să treacă cu vederea de data asta” şi să spere în îndreptarea femeii. Prima greşeală are drept cauză tinereţea şi, după părerea oamenilor bisericii, ea ar trebui iertată de către soţi.
Tinereţea este definită ca „vârstă a patimilor şi a lipsei de înţelepciune”. În plus, femeia, prin natura ei, cade mai lesne în păcat, ea este mult mai vulnerabilă în faţa ispitei; bărbatul trebuie să ţină cont şi de aceste aspecte atunci când se confruntă cu problema desfrâului feminin.
Argumentele, culese din codul de legi şi din Evanghelie, sunt folosite de clerici în încercarea de a păstra cuplul şi a evita separarea care deseori este cerută la foarte scurt timp după căsătorie.
Soţilor li se atrage atenţia că au misiunea de a fi învăţătorii, protectorii şi apărătorii femeilor din familiile lor.
Unii soţi cedează în faţa instanţelor şi argumentelor, din ruşine, din teamă, dar, din nou acasă, viaţa lor se transformă într-un calvar, astfel că, după alte câteva luni, cer separarea. . (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
