Boială, dres, văpsea, romineală, zugrăveală, sunt cuvinte care amintesc de sulemenirea chipurilor. Sulimanul este un sublimat de mercur întrebuințat în prepararea fardurilor. Când este folosit în exces, sulimanul provoacă isterii, schimonosește chipurile: „femeile fac uz de suliman peste măsură, ceea ce face o impresie proastă a nervilor, și cu timpul transformă fața cea mai frumoasă într-una nemaipomenit de urâtă”, crede doctorul Wolf, medic al Iașilor între 1780 și 1797. El insistă asupra faptului că moldovencele își vopsesc pleoapele, genele, sprâncenele cu acest suliman, un amestec de „antimon alcoolizat și gogoși de ristic”.
Considerându-le „lucruri diavolești”, biserica cere domniei să interzică sulimanurile. Iată cum sună porunca domnească din 20 mai 1796: „fiindcă orice lucru vătămător care aduce stricăciune la trup și suflet și care pricinuiește defăimare nu iaste cu cale a să trece cu vederea, întru care fiind și sulimanul, care să pune pă chipuri, nu numai la trup dă stricăciune dar și la suflet dă vătămare, neprimit fiind de biserică. Poruncim dar ca după primirea domnescului nostru pitac să chiemi pă preoții duhovnici din toată politiia spre a-i îndatori ca să dea duhovnicească învățătură și îndemnuri fiecăruia de a se face părăsire de acest lucru vătămător ce iaste de podoabă deșartă”.
„Podoabă deșartă” grăiește domnul; nu de aceeași părere sunt doamnele și cucoanele care nu se sperie nici de porunca domnească, nici de judecata divină. Așadar, nu se grăbesc să renunțe la sulimanul menit să ascundă multe, prea multe imperfecțiuni închipuite ale tenului. Boiul măsurat ar fi totuși pe placul bărbaților, dacă ar fi să-l credem pe Rigas Velestinlis când descrie portretul unei iubite imaginare cu „frumoase alcătuiri, cu încuviințată și cu desfătată zâmbire”.
La rândul său, Iordache Golescu vorbește de măsură, necesară și complementară, când descrie un chip frumos care ar trebui să aibă și „nuri” și „misidii” (fizionomie) bune. ”Albeața singură nimic nu folosește, cum o muiere albă la față, dar fără nuri și misidii bune”, explică Golescu, oferind o informație nouă, despre folosirea fardului alb, pe bază de ceruză, întrebuințat la cosmetizarea feței, și în Franța, în secolul al XVIII-lea.
Cucoanele se dădeau în vânt și după tot felul de artificii în stare să schimbe până și chipul cel mai puțin înzestrat de la natură. Un artificiu menit a oferi grație constă în aplicarea pe obraz a așa-numitelor muse, adică hârtie neagră decupată sub formă de steluță sau de „luniță”, cum scrie Iordache Golescu, folosite drept „podoabe”.
Moda benghiurilor duce și la preluarea cuvântului din turcește. Cosmeticele și fardurile revin pe listele de cumpărături, fel de fel de rețete sunt născocite și puse în circulație de medici și de farmaciști. Pe la 1798, cucoanele citiseră în gazete despre miraculoasele beneficii ale unui săpun de obraz, căimăcăneasa Caragea se grăbește să comande vreo patru calupuri, altele cer romineală de obraz, funți de pudră, sulimanuri. Așadar, precum atunci, la fel și azi se întâmplă! Aferim! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
