Râia este de asemenea o constantă a acestei lumi vechi. O rețetă din 1800 oferă ca remediu un amestec de săricică, vin alb și piatră-vânătă cu care trebuia frecat corpul; alifia se îndepărtează cu leșie de tutun și de cenușă, operațiune ce ar da roade numai dacă se folosește de trei ori pe zi.
O altă rețetă, poate mai eficientă, dacă ne gândim că apare în cartea doctorului Episcupescu, recomandă „floare de pucioasă, praf de revent, praf de piiatră de vin”, „prăfuite” bine, mărunțite, așezate în „hârtioare” și înghițite de la „vârsta de 15 ani în jos, câte două pe zi” și de la „15 ani în sus câte patru ori pe zi”, cu păstrarea unei diete fără „acrime și sărătură”, cu spălări cu leșie pe tot corpul. Curat, corpul ar trebui uns cu o alifie de untdelemn, unt de dafin și floare de pucioasă. Complicat, după câte se pare, dacă ar fi să ne gândim la chinurile provocate de mâncărimea continuă și insuportabilă.
Alte probleme apar când intră insectele în urechi: „Când cade purecele în ureche: foaie de rug tânăr pisat, și zama lui să mesteci cu miere și să pici în ureche”; sau: „Și într-alt chip : unt de vacă sau untură de gâscă proaspătă mestecată și topește și pică în ureche”. Cum se doarme pe prispă, în fân sau în plin câmp, greierii și urechelnițele intră adesea în gură, în urechi sau în nas.
Iată cum se scapă de aceste insecte: „Când intră greiere sau atl ceva în urechea omului să caută un rac viu și să bagi în oțătar să stea până va muri, și să toarne în ureche, că va ieși. Sau: „Greieri sau urechelniță când intră în ureche. Untdelemn, rachiu și oțăt de vin și trei fire de piper, să le frece și, amestecându-le, să-i toarne în ureche și astupând urechile cu bumbac, să șază un ceas”.
Peste toate domnește dumneaei, musca. „Care din tot neamul insectelor ne supără vara mai des decât musca?”, se întreabă retoric Sabo, încredințat că a găsit un leac pentru a scăpa o dată pentru totdeauna de acest vrășmaș. „Sunt încredințat că voi îndatori pe fieștecare cetitori ai foaei acesteia”, scrie redactorul de la Povățuitorul sănătăței și a economiei, gata să ofere rețeta: frunzele de bostan, care ar nimici armatele de muște.
Scrise pe scoarțe de condici, pe marginile cărților populare, pe foi de manuscrise, rețetele se transmit din generație în generație, făcând parte dintr-o cultură populară. Mult mai ancorat în natrură, mult mai aproape de purici, păduchi, ploșnițe, greieri sau urechelnițe, mult mai puțin obișnuit cu igiena cotidiană, omul anului 1800 se apără așa cum numai el știe să o facă. Eficiența soluțiilor lui, în lipsa oricărei educații sanitare, ne duce cu gândul la indignarea țăranilor lui Topârceanu: „Ce-ai cu noi, mă?/Pentru ce să dăm cu var?” (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
