Păduchii sunt prezenți și vizibili, rătăcind în voie pe trupuri, pe capete, în plete, în bărbi. În căldura verii, la lumina soarelui, pe prispa casei, despăducherea devine un lucru obișnuit. Când ajung în București, în 1821, pandurii lui Tudor aduc cu ei și armatele de păduchi care se revarsă în casele boierești în care își instalaseră „conacele”, astfel încât, ne transmite meșteșugarul Ioan Dobrescu, „era păduchi, să-i rânești”.
Dacă gospodina mai spală și lunea, puricii, râia, păduchii și ouăle lor le invadează familia, drept pedeapsă divină pentru întinarea unei zile care trebuie păzită de orice activitate, potrivit poveștilor de tot felul răspândite pe cale orală.
Instituțiile publice sunt o sursă permanentă și imbatabilă de răspândire a acestor insecte sâcâietoare. De la spitale la pensionate, de la cazarmă la temniță, de la școală la aziluri, păduchii, puricii, ploșnițele și râia sunt inseparabile de locul public. Dintr-o corespondență dintre polițmaestrul orașului de la Giurgiu, Anghelache, și marele vornic al temnițelor, din 15 decembrie 1831, aflăm că „locatarii” temniței din oraș se află într-o „stare foarte proastă”, plini de necurățenie și păduchi. Acuzat că a risipit banii pe alifii, polițmaestrul se apără astfel: „nu să putu numai cu spălatul cămășilor și a celorlalte haine a să curăți mulțimea păduchilor ce au avut arestații, ci am fost silit de a întrebuința deocamdată alifie”.
Ploșnițele, șoarecii, guzganii sunt o altă realitate ce populează odăile, scările, podurile, hambarele, lăzile, butoaiele. La Miclăușeni, Catinca Sturdza încearcă diferite metode pentru a scăpa de „musafirii nepoftiți”. Dacă „bortele de șoareci” pot fi astupate cu „cărbuni pisați cu steclă”, ploșnițele sunt mult mai numeroase și mult mai invazive.
Încearcă mai întâi spălarea podelelor, și de sus, și de jos, cu var, în care se pune „vreo doftorie de ploșniță”, fără a face însă precizări cu privire la compoziția acesteia. Cum nu sunt de tot îndepărtate, se face apel la leșie și la ceruirea podelelor în speranța astupării „cuiburilor”. O altă soluție ar fi „oloiul fiert” cu care să se frece podelele din când în când.
În unele case, guzganii sapă adevărate galerii, alergând în voie din cămară în sofragerie, din bucătărie în odaia cocoanelor. Soluția: astuparea tuturor bortelor de guzgani, „câte vor fi prin casă, lăsând numai una”. Aici se introduc o nucă sau un măr, prelucrate cu rășină și pucioasă, iar fumul „va merge prin toate bortele car se împreună una cu alta și îi va omorî pe toți”. Cursa de șoareci nu se inventase. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
