Pentru a se putea mărita mai uşor, o altă practică importantă constituie miluirea fetelor sărace cu sume de bani necesare înzestrării şi căsătoriei lor. Fetele de pe moşiile boiereşti sunt înzestrate de către boieri, fie în timpul vieţii acestora şi pe măsură ce fetele se mărită, fie prin intermediul testamentului. Unii boieri lasă prin testament zestrea gata alcătuită dată fetei care se va căsători prima.
Acest obicei este considerat o pomană necesară pentru a asigura viaţa eternă sau pentru a reduce păcatele lumeşti; prevederea se consemnează în testament alături de celelalte pomeni făcute pentru pomenirea răposatului. Fetele, care primesc o astfel de zestre, au obligaţia de a-l pomeni pe binefăcător, arătându-şi recunoştinţa prin lumânări aprinse la mormântul acestuia şi prin rugăciuni.Unii boieri îşi justifică gestul insistând pe comemorare, „să mă pomenească”. Alegerea fetelor se lasă uneori la libera apreciere a moştenitorilor de drept sau a episcopilor, alteori se prevăd cu stricteţe numele şi sumele ce le revin.
Mai întâi sunt înzestrate rudele sărace apropiate, apoi fetele clienţilor, prietenilor şi abia în ultimul rând fetele supuşilor de pe moşie. Atunci când testatorul impune condiţii, moştenitorii primesc misiunea de a face o anchetă asupra fetelor alese. Ei trebuie să se informeze asupra situaţiei economice a părinţilor, dar mult mai importante sunt calităţile şi reputaţia fetei.
Marele ban Constantin Bălăceanu lasă 5000 de taleri pentru dotarea a 20 de fete sărace, fiecăreia revenindu-i 250 de taleri, o zestre considerabilă pentru o fată de ţăran, dar ea nu putea fi obţinută oricum. Fiul legatarului, Ştefan, în calitate de executor testamentar, trebuie să obţină informaţii, „prin bună cercetare”, dacă sunt într-adevăr sărace, dacă sunt cinstite şi „nu după poduri”, adică prostituate.
De fapt, banii se dau numai şi numai pentru măritiş, nu pentru uzul cotidian al părinţilor. Boierul este o adevărată instituţie caritabilă pentru înzestrat fete sărace, de ajutorul lui beneficiind alte opt fete, aparţinând anturajului său, rude de sânge scăpătate sau rude spirituale. Sumele de bani alocate variază în funcţie de locul pe care taţii îl ocupă în reţeaua de solidaritate pe care boierul a construit-o de-a lungul întregii vieţi.
Primul loc este ocupat de Elena, o copilă orfană crescută în casa boierului şi care cu timpul i-a devenit ca şi fiică. Ea primeşte 4000 de taleri, în plus, fiul cel mare are sarcina de a se ocupa personal de viitorul ei, căutându-i un soţ pe măsură: „să-i cauţi cu oare şi care chiverniseală un om să o căsătoreşti”. Pe locul doi, cu 1000 de taleri, se află Sultana, fata medelnicerului Andrei, fina boierului.
Cu 500 de taleri sunt înzestrate o serie de fete sărace şi orfane, fiicele unor mici boieri sau negustori, apropiaţi ai boierului, Marghioala şi Eufrosina, fiicele răposatului cămăraş Mihalache, copila serdarului Neculaie, cea a pitarului Iane, a lui Hagi Ioniţă, (aceasta murind între timp, banii au fost daţi altei fete), şi, în fine, Marghioala, fiica Elenei Drugănească. Iată înzestrate dintr-un foc nu mai puţin de 28 de fete!
Dar nu toţi boierii sunt atât de darnici, Răducan Filipescu, mare stolnic, înzestrează doar două fete cu 250 de taleri fiecare, în timp ce Sandu Bucşănescu se ocupă de rudele sale sărace, fiecare nepoată primind „150 de taleri pentru haine, o fată de ţigan, o pereche de cercei, un inel şi două-trei şiruri de mărgăritare”.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).
