Atacul-surpriză al Statelor Unite asupra instalațiilor nucleare iraniene, ordonat de președintele Donald Trump la doar câteva ore după discuțiile diplomatice de la Geneva, a expus criza profundă de încredere dintre Washington și aliații săi europeni. Liderii din Germania, Marea Britanie, Italia și Franța au recunoscut că nu au fost informați în prealabil, iar unii dintre ei fuseseră asigurați chiar de contrariul. Departe de a fi parteneri într-o decizie colectivă de securitate, europenii au descoperit că fuseseră reduși la rolul de figuranți diplomatici, folosiți poate chiar ca element de dezinformare strategică. Pe fondul înrăutățirii relațiilor cu guvernul Netanyahu și al lipsei de influență reală în Orientul Mijlociu, poziția Europei pare mai fragilă ca oricând în fața unei Americi care acționează unilateral, imprevizibil și cu o logică proprie a forței, scrie Politico
Bombardamentele lui Trump asupra Iranului i-au redus pe cei mai importanți jucători europeni la rolul de rațe-momeală, în timp ce aceștia încă mai încercau să negocieze, cu doar câteva ore înainte de declanșarea atacului.
Pe plan diplomatic, a fost la fel de umilitor pentru Europa pe cât a fost de brutal, din punct de vedere militar, pentru Iran.
Decizia lui Donald Trump de a bombarda instalațiile nucleare iraniene a demonstrat dezinteresul total față de aliații tradiționali ai Americii de peste Atlantic, toți aceștia cerând reținere. Acum, oficialii europeni încearcă să salveze aparențele, în ciuda evidenței propriei irelevanțe atât în raport cu Statele Unite, cât și în fața unei crize din ce în ce mai scăpate de sub control în Orientul Mijlociu.
Poate cel mai grav este faptul că persistă bănuiala că Trump nu doar că și-a ignorat omologii europeni, ci i-a folosit deliberat ca pe niște momele geopolitice uriașe, pentru a păcăli Iranul și a-l face să creadă că un atac nu este iminent.
Pentru Europa, prețul acestei impotențe este mare. Uniunea Europeană cheltuiește colectiv miliarde de euro pentru finanțarea programelor de ajutor destinate palestinienilor, iar conflictul a provocat rupturi adânci în politica internă a multor state europene, încă de la atacurile Hamas din octombrie 2023.
Loviturile aeriene ale SUA asupra Iranului „arată influența tot mai scăzută – dacă nu chiar marginală – a puterilor europene în regiune”, a declarat Sanam Vakil, expertă în Orientul Mijlociu la think tank-ul Chatham House din Londra.
Pe măsură ce Trump și-a intensificat retorica privind loviturile aeriene săptămâna trecută, părea inevitabil ca America să intre în războiul Israelului cu Iranul în doar câteva zile. Apoi, joi, 19 iunie, Casa Albă a emis un comunicat surprinzător din partea președintelui, sugerând că acesta începe să aibă rețineri cu privire la o intervenție militară. Mișcarea MAGA era divizată, iar unele figuri importante se opuneau cu fermitate implicării într-un nou război american în Orientul Mijlociu.
Purtătoarea de cuvânt a lui Trump, Karoline Leavitt, a declarat că președintele va decide în următoarele două săptămâni dacă va recurge sau nu la acțiune militară, dorind să ofere o șansă reală diplomației.
Această declarație a fost văzută drept un impuls binevenit pentru diplomație de către oficialii din Franța, Germania și Marea Britanie, țări care au avut o lungă tradiție de cooperare cu SUA în privința limitării ambițiilor nucleare ale Iranului. Aceste așa-numite puteri E3, împreună cu UE, au programat discuții de criză cu ministrul iranian de externe, Abbas Araghchi, la Geneva, a doua zi. Brusc, aceste discuții păreau să capete o greutate reală.
Existau semnale că și americanii tratau cu seriozitate întâlnirea de la Geneva și că au fost dezamăgiți de inflexibilitatea poziției Iranului. Întâlnirea s-a încheiat fără vreun progres, însă E3 și-au exprimat dorința de a continua negocierile.
Complet pe dinafară
Totuși, doar câteva ore mai târziu, raidul aerian al SUA era deja în desfășurare.
În zilele care au urmat atacului desfășurat de bombardierele B-2 asupra a trei instalații nucleare iraniene, miniștri europeni au recunoscut că nu au avut nici cea mai mică idee despre planurile americane.
Johann Wadephul, ministrul de externe al Germaniei, a declarat într-un interviu la televiziunea ZDF, duminică seara, că secretarul de stat american Marco Rubio fusese „fără echivoc” în a asigura că America nu va intra în război. El a spus că a aflat de bombardamente „la fel ca și colegul meu britanic David Lammy, abia după [atac], nu înainte.”
La Londra, oficialii britanici au insistat că fuseseră „informați” în prealabil despre acțiunea militară. Totuși, momentul a fost profund umilitor pentru premierul britanic Keir Starmer, care petrecuse săptămânile anterioare cerând cu insistență dezescaladarea și declarând public că SUA nu vor lansa o intervenție militară împotriva Iranului.
Starmer s-a lăudat frecvent cu „relația specială” pe care o are cu Trump, dorind să joace rolul de punte între Washington și restul Europei. Dar nu ai nevoie de o punte când vehiculul tău este un bombardier B-2.
Premierul Italiei, Giorgia Meloni — preferată a curentului MAGA — a fost, și ea, complet luată prin surprindere de atacul american.
Este rușinos că apelurile britanice și europene la reținere au fost ignorate, și chiar mai grav că aliații presupus apropiați ai Americii au fost excluși complet din circuitul decizional militar. Însă cea mai gravă acuzație este că Trump ar fi folosit în mod activ eforturile diplomatice ale „prietenilor” săi europeni pentru a induce Iranul în eroare, făcându-l să creadă că un atac nu era iminent.
Potrivit unui amplu material publicat de The New York Times, declarația lui Trump că va aștepta „până la două săptămâni” înainte de a decide o eventuală acțiune militară — sub pretextul unei „șanse reale pentru diplomație” — a fost de fapt o manevră deliberată de dezinformare. La ora 17:00, vineri, 20 iunie, la doar câteva ore după încheierea discuțiilor E3 de la Geneva, Trump a dat ordinul ca bombardierele să decoleze, scrie ziarul american.
„În perioada premergătoare atacurilor, E3 au fost practic marginalizați în negocierile nucleare, care au devenit tot mai dominate de interacțiuni directe SUA-Iran, Europa fiind incapabilă să ofere stimulente sau garanții reale,” a declarat Sanam Vakil de la Chatham House. Întâlnirea de la Geneva „a expus și mai mult această neputință, întrucât apelurile europene la prudență au fost umbrite de acțiunea militară decisivă a SUA, luată fără consultarea lor.”
Un oficial guvernamental german a încercat să minimalizeze importanța excluderii Europei: „Fiecare conflict are o latură militară și una diplomatică,” a spus acesta. „Știm că și americanii iau măsuri de precauție pentru a lăsa loc unei soluții diplomatice. De aceea cred că înțelegerile și acordurile convenite între SUA, E3 și alții privind această ieșire diplomatică nu au fost și nu sunt inutile.”
Întrebat despre termenul-limită de două săptămâni menționat de Trump, același oficial a spus: „E ceva aproape biblic în asta. Două săptămâni pot însemna multe lucruri. Am învățat din alte contexte că pot descrie o perioadă foarte lungă. Acum am descoperit că pot descrie și o perioadă extrem de scurtă.”
Marți, președintele francez Emmanuel Macron a încercat să susțină că Europa câștigă pe termen lung: „Sunt pe deplin conștient că, atunci când armele lovesc și noi nu participăm la aceste lovituri, putem avea sentimentul de marginalizare,” a declarat el. „Asta aud uneori în comentariile unora. Eu cred că atunci când decidem să nu lovim, dar rămânem consecvenți în poziția noastră, strategic și pe termen lung, avem de câștigat.”
Subminare ireparabilă
În realitate, Europa nici măcar nu mai joacă în această partidă.
În conflictul din Orientul Mijlociu, Uniunea Europeană, Marea Britanie și alte țări precum Canada au încercat să exercite influență, mai ales asupra Israelului, dar niciunul dintre eforturile lor nu a avut impact real.
Pentru Europa în mod special, relațiile cu guvernul de dreapta al lui Benjamin Netanyahu sunt într-o stare critică.
Blocada de săptămâni întregi asupra Gazei impusă de Israel și criza umanitară rezultată, în care mii de palestinieni se confruntă cu foamete severă, i-au consternat pe liderii UE, care au lansat critici din ce în ce mai dure. O evaluare recentă realizată de șefa diplomației europene, Kaja Kallas, a constatat că Israelul a încălcat clauzele privind drepturile omului din acordul său de asociere cu UE.
Uniunea Europeană analizează acum dacă și cum să sancționeze Israelul pentru aceste abateri, în timp ce guvernul israelian condamnă vehement Europa pentru ceea ce consideră a fi o decizie „scandaloasă și indecentă” de a revizui relația într-un moment de război.
Pentru UE, este clar că Israelul a ales, în esență, să nu mai asculte. Orice credibilitate pe care Kaja Kallas reușise să o construiască în relația cu Israelul a fost acum subminată ireparabil, iar plângerile europene vor fi, cel mai probabil, ignorate.
În condițiile în care UE este cel mai mare furnizor de ajutor pentru Gaza, iar conflictul are ecou în întreaga politică europeană, aceasta este o poziție deosebit de vulnerabilă pentru Bruxelles.
Dar Netanyahu a demonstrat că ascultă, în esență, doar de Donald Trump — și nici măcar întotdeauna.
„Pe multe subiecte legate de Orientul Mijlociu este evident că SUA joacă un rol major, dar cred că și Uniunea Europeană poate avea poziții clare,” a declarat pentru Politico Jessica Rosencrantz, ministrul suedez pentru afaceri europene.
Întrebată dacă cineva din regiune mai ascultă vocea Europei, ea a răspuns: „Cred că face diferență atunci când 27 de state membre se pun de acord și vorbesc cu o singură voce. Dar, desigur, trebuie să fim realiști — în regiune există și mulți alți actori care joacă un rol important.”
