Dar cum e mai bine, călare sau pe jos? Păi e rău și așa, și așa, iar călătorul trebuie să fie întotdeauna cu ochii în patru, deoarece „caii se înfundă uneori până la piept în câte o băltoacă de apă murdară”, care e din abundență pe ulițele orașului. Plus zdruncinăturile „pe care le înduri când umbli cu trăsura” pe ulițele nereparate de ani. De aici, necesitatea masalalelor și a servitorilor numeroși care însoțesc obrazul de cinste spre a-i deschide calea și a sesiza pericolele ce-l pândesc la tot pasul.
Drumurile, care sunt proaste peste tot, provoacă schimbarea trăsurilor în mod repetat. Arcurile, osiile, roțile se strică repede pe poduri și pe ulițe, prin noroaie și prin gropi, pe drumurile proaste și neîngrijite. Boierii și negustorii, locuitori ai orașului, nu se pot dispensa de acest vehicul atât de util. Condurii și pantofii, meșii și papucii s-ar afunda în noroaiele și murdalâcul de pe ulițele orașelor, s-ar umple de baligă, care e peste tot, s-ar strica de la podinile neregulate, iar fustele și șalvarii s-ar îmbâcsi de atâta praf.
Pe la 1810, boierii aveau o șteahtă de feciori în spatele butcilor, unii vor fi fost zdențăroși, alții vor fi primit uniforme și livrele care să-i deosebească de ceilalți. Gătiți nevoie mare, cu haine strâmte, după modelul ostășesc, copiind de fapt uniforma armatei ruse, unii pe a husarilor, alții pe a cazacilor, acești feciori au atras de îndată nemulțumirea armatei ruse, prezentă în Principate, care amenință cu necinstirea boierului și trecerea la recruți a feciorului prins astfel gătit pe capră.
„Boier, sau orice stare ar fi, nu este volnic să-și poarte feciorul înapoia butcei îmbrăcat în haine strâmte și cu semne de uniformă ostășească asupra lui”, sună o poruncă domnească din 19 aprilie 1810, care încearcă să oprească portul uniformelor de inspirație militară. Gulerele roșii și verzi, uniformele de husari se numără printre preferințe. Săracii vizitii vor fi fost pedepsiți, dar stăpânii lor, obraze de cinste ale politiei, nu credem să fi fost supuși asupra unui tratament dezonorant.
Mersul în goana cailor stârnește alte nemulțumiri, nu numai trecătorilor, ci chiar celor care se află în trăsură. Iarna, săniile alunecă rapid, măturând totul în cale: „fiindcă este lucru de multă primejdie întâmplătoare a umbla sănii tare în alergătura cailor pe ulițele Bucureștilor, unde nelipsit se află norod de oameni umblător, iată poruncim dumitale”, scrie Mihai vodă Suțu la 14 decembrie 1783, adresându-se marelui agă. Acesta are misiunea de a transmite citadinilor porunca lui vodă și de a le cere „a umbla încetu, cu sfială”, pentru a evita accidentele.
Dar porunca asta s-a tot repetat, fără să fie băgată în seamă prea tare. Pe 17 aprilie 1804, lucrurile nu se schimbaseră foarte mult, vizitii „netrebnici” și cu „rău nărav”, gonesc pe ulițele orașului cu butca, carâta și căruța, „călcând oameni și muieri”. Se dă ca exemplu un caz concret: vizitiul Lamotescului, care, în trecutele zile, „ a dat peste o femee de au călcat-o și au fărâmat-o”. Un exemplu ca atâtea altele,care nu mai sperie pe nimeni, din moment ce la 4 mai 1805, pitacul este reluat, amenințările cu pedeapsa așijderea. Să tot ieși la șosea! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
