Apare noțiunea de batistă, termen preluat pe filieră franceză, care vine de la denumirea materialului din care este confecționată batista: batistul, o țesătură subțire de in sau bumbac. În epocă, însă, se folosesc mai mulți termeni care marchează de fapt întrebuințările diferite ale acestui obiect: gevrea, basma de nas, năframă, mahramă, obiecte care sunt uneori trecute lu în foile de zestre.
În manualele de civilitate, batista, cu diferitele ei denumiri, capătă funcții utilitare în igiena trupului. E pusă acolo unde îi este, de fapt, locul – loc pe care Erasmus îl prevăzuse cu secole în urmă: „numai un țăran își suflă nasul în căciulă sau în haină; numai un negustor de pește își șterge nasul pe braț sau pe cot; este la fel de nepoliticos să-ți sufli nasul în mână, mai ales că mucii pot cădea pe haină. Trebuie să aduni secrețiile din nas cu ajutorul unei batiste, întorcându-te cu spatele dacă te afli în fața unuia dintre superiori. Dacă, suflându-ți nasul cu degetele, ceva cade pe jos, numaidecât să-l ștergi cu piciorul”.
De la Erasmus încoace (1530), secrețiile au fost condamnate, astfel încât Jean-Baptiste La Selle avea să scrie în 1729: „Sunt câte unii care pun câte un deget contra nasului și apoi își suflă nasul, aruncând pe pământ mizeria; cei care fac asta nu știu ce este aceea cinstea. Trebuie să se folosească întotdeauna batista când se suflă nasul”, „trebuie evitat orice zgomot”, fără să desfaci batista și să privești la muci „de parcă ar fi perle sau rubine”
Gesturile intime, gesturile jenante, trebuințele firii nu mai aparțin publicului, nu mai pot fi „firești”, nu au ce căuta în comportamentul omului „civilizat”. Dimitrie Țichindeal atribuie batistei un rol important în evitarea unei scene stânjenitoare de viață cotidiană, întâlnită din toamnă până primăvara târziu, care ține de eliminarea secrețiilor nazale: „niciodată mucii ca săgeata din arc să nu hărcâi, nici scuipi că rușine iaste”; interdicțiile continuă: să nu-i arunci pe uliță, pe unde trec oamenii, sau pe pereții casei sau pe pardoseală, fiindcă este un gest prea mojicesc, ci în maramă, să-ți salvezi cinstea.
Și Iordache Golescu introduce basmaua în circuitul igienic, recomandând folosirea ei pentru reținerea salivei. Ori, basmaua este indispensabilă într-o societate care prețuiește ciubucele, narghilele, lulelele. Fumatul stimulează glandele salivare, iar nevoia de a scuipa este mult mai frecventă decât la omul nefumător. „Scuipatul să nu-l arunci drept în obrazul altuia, ci mai bine în bazma, dându-te la o parte”, recomandă Iordache Golescu. De aici și scuipătorile care se vor regăsi pe numeroasele liste de cheltuieli, la începutul sec. al XIX-lea.
Aceste „necesități ale firii” nu pot fi evitate, iar Anton Pann dă sfaturi în a sa „Școală a moralului” (1834). De-ți vine să tușești sau să strănuți „din întâmplare”, te retrage cu sfială într-o parte pentru a „nu umple pe alții de bale/Și de scuipirile tale”. „Pază mare” și „multă rușinare” însoțesc ștergerea nasului: „Să nu faci sunet suflării/Ca când trâmbițezi cu nării” și „Cu muci la nas/N-ai muiere de oraș”. „Foarte scârbos” este să-ți privești „mucii când îi învelești” sau când te „curățești” cu unghia în nas fără să-ți treacă prin cap să folosești basmaua (batista) așa cum „șede bine”. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
