Oamenii se preocupă de această etapă și se străduiesc să facă pentru trupul și sufletul lor mai mult decât au putut face în timpul vieții. Poate pentru că spectacolul funerar este un eveniment memorabil. Pomenile împărțite la câteva zile, la câteva săptămâni, la câțiva ani după moarte ajută obrazul să fie păstrat în memoria colectivă; mortul continuă să trăiască prin tot ceea ce poate da, prin fastul funerar pe care reușește să-l pună în scenă.
Logofătul Constantin Chircă, un mic negustor bucureștean de la începutul secolului al XIX-lea, nu lasă în urmă o avere prea mare, dar are grijă ca moartea sa să nu fie uitată. În absența moștenitorilor direcți, câțiva epitropi se ocupă de săvârșirea ritualurilor funerare. Fiindcă trebuie să dea seamă de fiecare para cheltuită, aceștia țin o evidență strictă. Listele de cheltuieli și pomeni devin astfel un izvor însemnat; ele ne vorbesc de moarte, de ritualuri, de mâncărurile preparate pentru praznice, de hainele împărțite, de un întreg univers în care moartea este de fapt viață.
Mai întâi de toate, Chircă este interesat de trupul său. Așezat în curtea vreunei biserici sau vreunei mânăstiri, coșciugul trebuie gătit, trupul trebuie să primească ceea ce poate el n-a purtat niciodată în viață; în fața Judecății de Apoi, el trebuie să se prezinte în toată splendoarea sa. Se cheltuiesc bani pe mătăsuri, maltef, ținte, ibrișin, batiste albe, testemele albe, basmale menite a îmbrobodi barca ce temporar va păstra trupul. Lumânările de ceară, galbenă și albă, ard necontenit pentru a lumina drumul către locul de veci.
Când moare Gheorghe Tărâță din Iași, la 15 martie 1779, banii se scurg printre degete pe cioclii (1,60 lei), pe clopote (3 lei), pe colțuni și chingă (175 de bani), pe anteriu, pe rasă și bernevici (24,9 lei), pe zece coți de ștefă cu fir de pus la năsălii, pe faloni la biserică (130 lei), pe dusul mortului la groapă (25,6 lei), pe 32 de oacale de lumânări din ceară, pe două bogasiuri (4 lei), pe basmale (8 lei).
Se adaugă banii „dăruiți” tuturor, pentru că fiecare gest, fiecare cuvânt are un preț. Mitropolitul primește 4 galbeni, clienții de primprejur pretind 10 lei, preoților li se dau alți 10 lei, unui oarecare preot Lupu i se plătește o sumă de 30 de lei. Și urmează pomenile, banii arncați în stânga și-n dreapta: la femei sărace și la călugărițe (17,60 lei), la săraci (20 de lei), cârciumarului (30 de lei), pitarului (30 de lei), călugărilor (6 lei), slugilor (75 de lei). Și nu s-au terminat cheltuielile: se cumpără 600 de pâini de câte o para (15 lei), 134 ocale de făină, stafide, smochine, alămâi, fidea, darniță, anason, scorțișoară, zahăr, untdelemn, etc.
Să facem o comparație: în 1795, când moare o țigancă de la Mânăstirea Sf. Spiridon din Iași, pentru înmormântarea ei sunt alocați 1,60 de lei, cât e nevoie ca să fie învelită într-un giulgiu de pânză și să fie aruncată într-o groapă oarecare, fără fală, fără nici un fel de galantomie, fără memorie.
Când moare tatăl pitarului Dumitrache Piersiceanu de la Fundata, cheltuielile sânt pe măsură: 236, 24 lei. Deosebirile țin de statutul social, dar și de prezența unor membri ai familiei care se ocupă de sufletul răposatului. Țiganca mânăstirii Sf. Spiridon este singură, roabă printre multe altele. Piersiceanu este dus pe drumul său spre Rai de fii, fiice, de soție, o lume afectivă care se manifestă și dincolo de mormânt.(Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
