Cafeaua este singura băutură care creează anumite gesturi, și care impune un oarecare control al manierelor, și asta datorită ritualului creat în jurul obiceiului băutului cafelei. Cafeaua, dulceața, narghileaua, siesta sut valorile orientale la care boierii, orășenii, negustorii nu renunță, oricât de criticați ar fi. Din foile de zestre nu lipsesc cele 6 filigeane cu zarfurile lor, „moara”de cafea, lingurița pentru dulceață cu farfuriuța ei. Zarful și filigeana sunt singurele obiecte care se disting de celelalte prin folosirea lor separată. Dacă mâncarea poate fi servită din același castron pentru mai multe persoane, dacă paharul poate fi plimbat de la unul la altul, în filigean și în zarf se servește doar cafeaua în mai toate casele boierești și negustorești.
Cafeaua și dulceața deschid orice discuție, orice primire, orice invitație, orice masă, orice serbare; sunt omniprezente, iar în cămările boierești se află zeci de feluri de dulcețuri și șerbeturi. Este un obicei interiorizat pe care boierii nu-l percep altfel, chiar dacă, de exemplu, își primesc musafirii la prima oră a dimineții cu cheseaua de dulceață sau la miezul nopții cu cafeluța neagră; chiar dacă un musafir trece, într-o zi, prin zece case boierești, unde de fiecare dată trebuie să înghită o linguriță de dulceață și un filigean de cafea.
Iată cum este descris ritualul cafelei de un martor ocular, doctorul Andreas Wolf, în 1784: „Stăpânul casei bate din palme (este un semnal obișnuit care înlocuiește clopoțelul folosit la noi) și, într-o clipă, odaia de primire s-a umplut de slugi. Fata din casă, de obicei o țigancă, aduce pe o tavă de argint un pahar cu apă proaspătă, împreună cu o chisea drăguță, în care se găsește așa-numita dulceață. Aceasta o predă cucoanei, care apoi servește cu mâna ei pe fiecare musafir. Deoarece acesta este primul semn al onorurilor, indiferent de zi sau de anotimp, refuzul ar însemna o lipsă de cuviință.
Oaspetele își ia, așadar, o linguriță bine umplută și apoi bea după ea apă cât poftește. În timpul acesta apare cafegiul cu cu tava sa pe care se găsesc ibricul de cafea și filigenele împreună cu suporturile. Se dă cafeaua nefiltrată (pregătită) de obicei fără zahăr, după cum am văzut și la turci. Stăpâna casei întinde cu mâna ei fiecărui musafir filigeana cu cafea; în clipa aceea se apropie ciubugiul și oferă pe rând fiecăruia câte o lulea aprinsă chiar atunci”.
În 1830, obiceiul nu se schimbă prea mult. Se folosește aceeași linguriță, se bea din același pahar, iar Miklos Barabas, educat și cu pretenții, este oripilat de acest obicei, preferând să găsească zeci de pretexte decât „să lingă” lingurița după un altul: „Pe masă nu se afla nici vin, nici apă, nici pahare, însă în colțul sufrageriei stătea un arnăut cu o sticlă de vin și un pahar în mâini și cine dorea să bea îi făcea un semn, după care servitorul mergând în fața lui îi dădea un pahar umplut.
Dacă mai rămânea ceva în pahar, nu se zvârlea nicăieri, ci paharul umplut plin se dădea musafirului care urma, așa că toți obișnuiau să bea din același pahar. Tot așa se lua dulceața rămasă de la musafirul vecin, dacă din întâmplare n-a putut sorbi tot șerbetul de trandafir, pe lângă care mult se obișnuia și dulceața de lămâie. Acest fel de a servi dulcețuri îmi era atât de dezgustător, încât nu luam dulceață nicăieri zicând că nu-mi face bine și sunt oprit de doftori”. Eee, câtă intimitate se creea între musafiri, dacă lingeau aceeași linguriță, nu? (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
