Mai întâi se învață dansul: în 1784, John Pety, împreună cu soția și fiica, oferă lecții de dans boierilor și boieroaicelor adunați la o nuntă. Iată povestea: „Sala era plină de lume. Erau multe doamne îmbrăcate după moda românească și cea grecească; găteala lor era foarte bogată și împodobită din belșug cu diamante și alte pietre scumpe. Nevastă-mea și fiică-mea au dansat menuete, iar după aceea cadriluri foarte iuți. Pot să vă asigur că nu-mi puteam stăpâni râsul văzând pe domnii aceia cu bărbile lor impunătoare siliți să se țină de dans în tempoul dat de nevastă-mea. În cele din urmă, grecoaicele s-au însuflețit grozav și s-au străduit să danseze ca englezoaicele”.
Apoi se schimbă veșmintele, pentru că pașii dansului cer suplețe, eleganță, grație. O vreme, anteriele și giubelele, ișlicele și calpacele, rochiile de ghermeșit și imineii se învârt încă în pas de dans, se leagănă alene în hore și în sunetele tarafurilor de lăutari țigani. Ocupația rusă din 1806-1812 este decisivă în această privință. Dintr-un oraș asediat de turci, Bucureștiul, eliberat de armatele ruse, avându-l în frunte pe generalul Miloradovici, devine un loc al aventurilor de tot felul.
În scurt timp și odată cu reîntoarcerea boierilor refugiați prin Transilvania, balurile și petrecerile reîncep, iar „capitala a ajuns brusc lăcașul plăcerilor”, mărturisește generalul Langeron, martor al acestor evenimente. La Iași, la București, la Craiova, rușii se instalează ca la ei acasă. Iubitori de petreceri, de jocul de cărți, de femei, balurile se țin unul după altul, iar unele sunt organizate chiar de domnul țării pentru a le intra ocupanților în grații: „domnul Ipsilanti încă să aduna cu gheneralii la zăefeturi și Măriia sa încă le făcea zăefeturi”, scrie Dionisie Eclesiarhul.
Din acest moment drumul este deschis: apar „cluburile publice”, unde, mai ales în timpul iernii, „se dau de trei sau patru ori pe săptămână baluri mascate, care atrag foarte multă lume”. Există chiar și un „club boieresc”, după cum mărturisește William Wilkinson, consulul al Marii Britanii la București în perioada 1814-1818, foarte frecventat către sfârșitul carnavalului. Hora este încet, încet abandonată, rămânând doar a poporului, iar „dansurile europene” cuceresc aristrocrația, mai ales pe tinerii ce se întrec în „cadrilul englezesc, mazurca leșească și valsul nemțesc”.
Pe de altă parte, pianul, limba franceză, și dansul ocupă un loc important în educația unei fete, iar pensioanele care apar tocmai asta oferă. De pildă, „pansiona de nobile demoazele și fiice de boier”, deschisă de slugerul Teodor Burada și de soția sa, oferă fetelor „pe lângă toate îndemnările cuviincioase” și „o deplină educație de moral, învățătura limbii grecești și franțuzești, în știință și muzică”. La data anunțului, 20 august 1831, publicat în Albina Românească, pansionatul avea numai cinci „pansionere” din familiile cele mari ale Moldovei.
Dansul și muzica devin componente indinspensabile ale educației, mai ales în cazul fetelor. Dan Dumitru Iacob, în studiul său dedicat muzicii, arată drumul de la respingerea acesteia până la integrarea sa în valorile elitei. Creșterea unei tinere, la pension, cu „franceză și pian”, „reprezenta expresia unei bune educații”, „o șansă în plus pentru câștigarea succesului monden”, în fine, „un atu pentru realizarea unei căsătorii reușite”. Și, nu în ultimul rând, este o formă de legitimare și de prestigiu social. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
