La curtea boierească, bucătarii, aleși în mare parte din rândul robilor țigani, nu sunt nici curați, nici grijulii cu păstrarea bucatelor. Ar fi de folos, crede medicul Constantin Caracaș, „dacă fiecare și-ar da osteneala ca bucătăria să se păstreze curată și să fie astfel pusă, încât s-o aibă veșnic sub ochi și să nu clocească în ea toate necurățeniile îngrămădite de incuria slugilor”. Ar fi de folos, dar boierul nu are timp să-și păzească slugile, ci doar să le pedepsească când află un lucru îndeajuns de grozav ca să îl sperie.
Radu Rosetti povestește, amuzat, istoria unei salate în care se amestecă curechii și mucii țiganului bucătar. Dar, la urma urmei, ce este mai important: gustul bucatelor și priceperea bucătarului sau mizeria de sub unghiile lui? Bucatele au aprioritate. Peisajul dintr-o bucătărie: pește și cărnuri cumpărate, dar nefolosite, lăsate în coșuri, căci gheața n-a fost suficientă pentru a le acoperi sau s-a topit de cu seară, iar pe ele năpădesc muștele, „care sboară în stoluri prin bucătării”, mirosuri fatide, șoareci și șobolani ascunși în grămezile de coji și resturi de pe la mesele boierești din cursul săptămânii, talgere și tingiri murdare, mucegai verzui înflorit pe bucata de brânză, pisici bătrâne ce se freacă de picioarele tuturor, și, din nou, muște, multe muște...
Până la urmă, tot răul spre bine, pisicile sunt acolo pentru a prinde șoarecii, iar șoarecii mai reduc din movila de gunoi. Dar cine alungă muștele? Mizeria e până la grindă, „din cuhne a scos vreo trei care de gunoiu și de scârnăvii”, scrie postelnicul Costache Cănănău, prins de Crăciunul lui 1835 pe moșia sa de la Fântânele, departe de Iași. Dacă în cuhne sunt nu mai puțin de trei care de „scârnăvii”, ne putem lesne închipui ce se află prin ogrăzi și mai ales prin coșare...
Când se face totuși curățenie generală, resturile și grămezile de gunoaie vegetale și animale intrate în putrefacție se aruncă direct în Dâmbovița sau, și mai ușor, pe uliță: „Casele boierești și mânăstirești care cad pe linia podurilor își au jgheaburile cuhniilor scoase tocmai pe pod, și cât murdalâc se face în cuhnie, îl dă în drum pe jgheab, de curge pe poduri”.
Ajuns pe uliță, murdalâcul pătează și infectează podinile deja putrede și ulițele neîngrijite: „totdeauna șade murdalâc pe pod, și podiștele ude, în tot anul putrezesc”.Murdalâcul, ce zace și se alimentează cu alt murdalâc, dospește și intră în putrefacție, ridicând „multă putoare”, mai ales pe timpul verii. Căldura și muștele, câinii și șoarecii sporesc și înnegresc imaginea deja urâtă a unui oraș lăsat la voia întâmplării.
Bucătăria țăranului nu prea există. Bordeiul, coliba, odaia, ograda țin loc de bucătărie, de dormitor, și de sufragerie. În timpul iernii, focul și aburii încălzesc odaia, mirosurile în schimb pătrund în toate: haine, scoarțe, pereți, trupuri. Murdăria este la ea acasă. Din bucătărie se trece în curte. Maldărele de gunoi animal se depozitează cât mai aproape de grajduri, în spatele casei, în grădină; de aici mirosurile vestitoare de necurățenie, muștele care apar vara; toate sunt însă acoperite de blânda zăpadă pe timp de iarnă. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
