Fiecare dorește o bucată, mai mare sau mai mică, din moștenire. Oricât de departe s-ar afla, oricât de neînsemnată ar fi relația cu răposatul, împărțirea moștenirii îi adună sau îi dezbină pe moștenitori, fiindcă ceva tot trebuie să le rămână. Totul se împarte: gardurile, ulucile, izmenele, viile, vitele, fiarele de plug, ligheanele, inelele, cerceii, pomii, putinile, varza de pe câmp, recolta încă neculeasă, vadurile și morile, stupii fără albine etc. Neînțelegerile se ivesc de la primul obiect revendicat, iar lipsa unui testament și a moștenitorilor direcți înfierbântă lucrurile.
Adunați de pretutindeni, având grade de rudenie diferite, „neamurile” nu reușesc să ajungă la un acord: „adecă, noi, neamurile, care anume mai jos ne vom iscăli, ne-am făcut adeverință unul la altul , adecă precum să se știe că au murit diiaconu Costea și rămânând partea lui de vie și de moșie și neurmându feciori pă urma lui să stăpânească acareturile lui ce i-au rămas, și râmânându-i neamurile, s-au sculat fiecare să stăpânească...”
Neamurile s-au ridicat așadar să stăpânească și, din cauză că nu reușesc mai deloc „să se împărțească”, trimit, tocmai la Focșani, după vărul cel mare al mortului, Matei, să vie să stea față și să-i împace. Viile și moșiile, precum și „patru buți cu vin și treizeci de vedre de rachiu și o căldare de aramă” se împart între vărul cel mare, Matei, Ioniță, lelea Dobrița, lelea Maria, lelea Costina și vara Zmaranda. Împăcate, hotărâte, ele, neamurile, au căzut de acord să nu se amestece în partea mortului :„iar pentru un pogon de vie și pentru cramă și pentru livadea din vale și pentru casă care au fost făcută de el, asemenea noi neamurile nu avem treabă ca să ne amestecăm”.
Sărindarele și grija pentru sufletul mortului nu și le asumă decât într-o foarte mică măsură, un singur sărindar ar trebui totuși dus la bun sfârșit. Moartea diaconului Costea le-a adus totuși o mică avere nesperată. Greu de știut care vor fi fost relațiile lor cu răposatul, greu de ghicit de ce n-a scris un testament. Citind printre rânduri, putem deduce că vărul cel mare, Matei, ar fi fost preferatul răposatului; de partea lui ceilalți nu s-au atins, respectând statutul și autoritatea acestuia, poate și voința răposatului.
Aceeași soartă are și avutul răposatului Barbu Ionescu. Nici bine nu s-a răcit mortul, că soția și aleargă la judecătoria Doljului să ceară recuperarea zestrei. Logofătul însărcinat cu inventarierea averii găsește prea puțin față de cât revendică pârâta, care s-a grăbit să-și facă dreptate de una singură. În fața celorlalți pretendenți, poate mai influenți, poate cu mai multe proptele, pârâta strigă și cere să aibă dreptate, după lipsa din foaia de zestre.
Greu de spus dacă văduva lui Barbu s-a ales cu ceva, chiar dacă se vaită, chiar dacă imploră și se jelește că iată câte s-au risipit prin casă și din zestrea ei, căci neamurile pândesc și se reped ca vulturii, revendicând drepturile lor de rude de sânge. Și aste lucruri au rămas neschimbate de 200 de ani. Astăzi, când moare cineva mai înstărit se găsesc copii nelegitimi, verișori necunoscuți, rude necunoscute, care, ca șacalii, dau târcoale averii rămase.(Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
