Ienăchiță Văcărescu trebuie să fi fost un bărbat frumos, sau cel puțin unul dintre boierii cu „lipici”, termen atât de drag epocii, de numele său legându-se mai multe aventuri amoroase cu doamne de rang mare. Aflând de aceste aventuri, norodul „scrie” versuri care cântă un fel de frumusețe masculină ce tulbură mințile cucoanelor mari. „Ienăchiță Văcărescu/Șade-n poartă la Dudescu/Cu ciubuc de diamant/Capot roșu îmbrăcat,/Cu anteriu de atlaz/Moare Doamna de necaz”. Legenda spune că doamna Moruzi s-a îndrăgostit de acest boier, fermecător datorită științei de a se face plăcut, care scrie versuri cu „libov înfocat”, se îmbracă foarte bogat, pășește ferm și apăsat „ca un brad”, și strălucește prin inteligență.
Multe portrete ale bărbaților din trecut ne oferă, în Amintirile sale, Radu Rosetti. Logofătul Ștefan este „un bărbat nalt, bine învălit fără a fi gros, frumos la față și sănătos la trup”. Răducan Rosetti, bunicul memoralistului, este frumos la chip, plin de patos, de bărbăție și de curaj, ceea ce avea să-i atragă simpatia și mai ales libovul multor femei. Rivalul său este un anumit căpitan Matache, „bărbat de patruzeci de ani, nalt, spătos, voinic la trup și înzestrat cu cea mai îngrozitoare părechi de mustăți oacheșe”.
La celălalt pol estetic, se regăsește urâțenia masculină, sporită de lipsa de caracter și de băutura peste măsură. Pe lângă faptul că e chel și știrb, având semnele desfrâului adânc săpate în obraz, spătarul Alecu Dărmănescu este „zgârcit, mincinos și fricos ca un iepure”. Pe de altă parte, tablourile vremii îl înfățișează pe Constandin Cantacuzino ca pe un tânăr de o frumusețe desăvârșită, pe când hatmanul Mihalache Manu, căsătorit cu Sultana Mavrogheni, pare, și chiar este, urât. Însă aceste reflecții nu sunt decât judecățile noastre contemporane, fără a ști cu adevărat care era chipul frumuseții masculine.
Secolul al XIX-lea schimbă standardele de frumusețe masculină, aducând în prim-plan eleganța franceză. Concurența asiduă a ofițerilor ruși contribuie la această necesară schimbare. Mai presus de toate, călătoriile și studiile îi îndeamnă pe tineri să aleagă comodele haine franțuzești în locul lungilor anterie, să-și împodobească chipul cu plete și barbă, să se instruiască în arta dansului, să intre în diferite cluburi de scrimă. Masculinitatea și onoarea fac acum casă bună, oferind tinerilor pretexte pentru a-și dovedi virilitatea în jocul duelului.
Tot acum apare dansatorul de profesie, cel care își pune trupul și picioarele „în joc”, modalitate unică de a pătrunde în saloanele caselor mari. Gazetele se amuză construind imaginea galantului, berbantului și a craiului. Galantul este omologul cochetei, căci se gătește bucuros pentru a fi pe placul societății feminine, profitând de această aparență socială și sucind mințile cucoanelor trecute de prima tinerețe ori a femeiuștelor ușoare, care se mărită, pentru avere, cu boieri bătrâni și urâți.
„Fluture”, cum îl descrie Dionisie Romanov, dansatorul roiește în jurul femeilor „frumoase”, promițând multe, dar urmărind doar o dotă consistentă. Cocheta și galantul au acum nevoie de artificii pentru a-și ameliora fizionomia, pentru a accentua frumusețea unei trăsături, pentru a spori farmecul unei priviri, pentru a întări roșeața unui obraz și prospețimea unor buze. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
