Paturile, păierele, lavițele, sofalele, divanurile se acoperă cu cearșafuri și scoarțe. Așternutul este parte integrantă a zestrei și o însoțește pe tânăra mireasă în noua ei casă. Încărcătura sa simbolică transpare și în legislația vremii: „așternutul patului” este menționat în foaia de zestre. Pe lângă zestre și darurile nunții, o văduvă care n-a născut copii primește și teoritra, adică darurile de luni, drept recompensă pentru „liniștea traiului”, iar bărbatul sterp are dreptul la „așternutul patului” și la „calul de ginere”, tot ca o compensație pentru anii petrecuți împreună.
Așternutul este martor al relațiilor maritale. În acest așternut se petrece prima noapte de dragoste, au loc multe alte aventuri, se înregistrează trăiri, afecte, lacrimi, dezamăgiri. Ar trebui să știm mai întâi ce acoperă așternutul, ce formă trebuie să îmbrace. Patul este, la început, destul de absent, fiindcă sofalele, divanele, lavițele au multiple funcții. Sofalele și divanele se folosesc și ziua și noaptea în casele boierești, lavițele sunt peste tot, fiind paturi pe timp de noapte și dulapuri pe timp de zi.
Doar modernizarea va schimba această stare de lucruri, mai întâi în rândul aristrocației, apoi în rândul unei părți a populației urbane. Cei cu stare își aduc acum de la Viena sau de la Paris „foteluri”, „canapeluțe”, canapele, taburete, scaune. Cine nu are atâta dare de mână se mulțumește cu vechile lavițe sau cu scoarța întinsă direct pe pământul gol. Când moare Barbu Ionescu, armășeii inventariază avera răposatului, fără să le scape nimic, dat fiind conflictul cu „pârâta” pentru lipsa zestrei. Doar patru scaune de Brașov, un dulap, o masă și două lăzi compun mobilierul „casei mari”, împodobită cu „părdele de batist”.
Așternutul, purtat pe brațe sau în care, face fala unei lăzi de zestre. Calitate, cantitate, modele, broderie, finețe, toate acestea poartă amprenta socială. Și, mai presus de toate, lenjeria este încă foarte curată. Conacele boierești și casele țărănești se pot deosebi foarte repede dacă atingem, privim, ne imaginăm lenjeria folosită în odăi: cearșafuri de borangic cu broderii, făcute cu fir de mătase, sau cearșafuri de batist, brodate cu fir de borangic, fețe de perină, mari și mici, umplute cu puf, cu fețele de agabaniu (mătase de Damasc cu fire argintate), brodate și înfrumusețate cu diferite fire, plăpumi de atlaz, cu fir, saltele cu fețe de atlaz, covoare de Țarigrad, etc.
Secolul al XVIII-lea este încă un secol al nudității. Puține din lucrurile ținute în aceste lăzi de zestre ajung să decoreze casa. Utile și ascunse, cearșafurile se păastrează în lavițe. Greu de înlocuit, greu de spălat, greu de cârpit, lenjeria este protejată cu fire de tutun și de levănțică pentru a fi transmisă viitoarei generații. Este folosită doar dacă este nevoie, iar apoi este purtată până la epuizarea țesăturii, până când găurile sunt prea mari pentru a mai fi cârpite.
Cât privește prospețimea culorii, nu are așa mare importanță. Abia secolul al XIX-lea va încerca din răsputeri să ascundă nuditatea meselor, a lavițelor, a ferestrelor, să ascundă totul sub greutatea broderiilor, a perdelelor, a tapiseriilor. Catagrafiile înregistrează uneori oglinzi, icoane, tablouri, care ar decora pereții, sau „hârtia desenată”, vândută în băcănia de la Fundata. Erau și vremuri când, în dimineața nunții se juca ”cearșaful miresei”, care atesta faptul că tânăra mireasă s-a măritat virgină. Ehe, ce știți domniile voastre, doamnele și domnișoarele de astăzi! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
