Manolache Drăghici se arată fascinat de bogăția, de opulența vieții trăită la Constantinopol, imediat după zavera din 1821, când boierii se duc să ceară domn pământean și se întorc cu numirea lui Ioniță Sandu Sturdza. Chiar dacă la Iași sau București se țin mândri și se arată cuprinși de spiritul francez al vremii, temeneaua orientală arată că le e greu să de dezbare de obiceiurile orientale. Paginile lui Manolache Drăghici zugrăvesc cu acuratețe amestecul straniu de admirație, repulsie, frică, umilință, revoltă, emoții pe care le resimt boierii români, captivi într-un sistem din care fac parte.
În documentele vremii se întâlnesc pretutindeni împrumuturi orientale. Obiceiurile sunt preschimbate, adaptate sau pur și simplu adoptate. Rodozaharul, șerbetul, salepul prefac gusturile și contribuie la adoptarea unui alt stil de viață. Odată cu ele vin sastiseala și maneaua, desfătarea și dezmierdarea, cibucul și cafeaua, tihna petrecerilor din foișor, care sunt întrerupte doar de ziafeturile zgomotoase. Odată cu venirea rușilor în țările române, ziafeturile se țin lanț, iar patima după banalitățile cotidianului îi cuprinde pe orășenii și pe locuitorii conacelor.
Se trăiește simplu, fără ca între diferitele categorii sociale să se înregistreze diferențe prea mari în ceea ce privește educația, cultura, civitatea. Deosebirile față de Europa în care se vorbește franceza sunt uriașe, dacă sunt luate în seamă aspectele de viață cotidiană. Fericirea, bunele maniere, hrana, sănătatea, igiena, frumusețea și multe alte teme preocupă gândirea secolului al XVIII-lea, apoi, în secolul al XIX-lea, produc nenumărate teme de reflecție.
Totul e dezbătut, totul e analizat, totul e interpretat. În Europa Occidentală, mai ales în lumea urbană, analfabetismul nu este atât de pregnant ca în societatea românească, iar cărțile își găsesc și își formează un public care contribuie la nașterea altor teme dominante în societate. Elita intelectuală românească este destul de puțin numeroasă și se confundă adesea cu boierimea, care dispune de resurse economice, având așadar acces la educație.
Se traduc și se tipăresc, într-un număr redus de exemplare, ediții în limba greacă a unor cărți din Occident, care stârnesc un anume interes în rândul publicului românesc extrem de mic. Temele ca atare nu stârnesc niciodată o dezbatere și nici nu sunt dezvoltate, cel mult astâmpără curiozitatea unui mecena. Acest lucru se leagă și de statutul textului scris și de autoritatea autorilor sacri. Muritorului de rând îi este dat doar să copieze textele autorilor consacrați, și nu să conceapă altele, să gândească pentru sine. Este suficient să privim adnotările copiștilor pentru a înțelege umila lor ipostază.
Când adapta „Zăbava fandasiei” a venețianului Giovan Francesco Loredan, medelnicerul Constantin Vârnav s-a lăsat fermecat de frumoasa poveste a construcției retorice și: „îndulcindu-se limbuțiile cugetului mieu de buna limbuție și ritorie a acestui pre ales gând a Italii Franghisc Lavredan, zâc, nevoitu-m-am a o scrii”. La fel noi, am scris toate aceste multe episoade „din vremea lui Pazvante Chiorul”, ca, la rându-vă, să coborâți pe firul timpuluii și să încercați să aflați de ce gândim cum gândim, de ce trăim cum trăim, de ce trecutul este atât de prezent în viețile noastre de zi cu zi.(Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
