După ce cu o zi în urmă actorii Teatrului Bulandra răvășiseră sertărașul cu sentimente al oltenilor, “incendiindu-le” simțurile premergătoare, bunătății, dragostei, compasiunii, înlăcrimându-i cu tulburatoarea piesă “Incendii” de Wajdi Monawad, aseară a fost rândul actorilor de la Teatrul Metropolis să restabilească echilibrul emoțional și să-i aducă, din nou, în starea de grație a veseliei și umorului constant, trăsătura definitorie a olteanului de pretutindeni.
Astfel, a treia seară a Festivalului de Teatru Ștefan Iordache desfășurat în această săptămână la Caracal, a prilejuit aducerea în scenă a piesei “A douăsprezecea noapte” de W. Shakespeare, în regia lui Victor Ioan Frunză, dând astfel posibilitatea unei trupe de tineri și talentați actori să-și arate valoarea, omogenitatea, dar și realele calități individuale ale fiecărui membru în parte.
Comicul de limbaj și de situație, încâlcite povești de dragoste descâlcite pe parcurs, travestiuri, răsturnări de plan, false dueluri, încurcături descurcate și un final fericit, ca în multe dintre comediile lui Shakespeare, au făcut ca publicul present în sala Teatrului Național din Caracal să regăsească rapid buna dispoziție, să se amuze ori să râdă în hohote la jocul scenic al tinerilor actori reprezentați prin Diana Cavallioti, George Costin, Andrei Huțuleac, Adrian Nicolae, Sorin Miron etc. Povestea lui William, scrisă în registrul pieselor jucate în perioada sa, este tonică, dinamică, antrenantă, veselă, întotdeauna acceași, dar mereu alta, vie și “proaspătă”, în funcție de pleiada de actori care joacă rolurile.
Un duce îndrăgostit fără speranțe de o contesa răsfățată și mofturoasă. O copilă (cu un frate geamăn) scăpată dintr-un naufragiu, îndrăgostită de duce, îmbracă straie bărbătești și se angajează în slujba acestuia pentru a-i fi în preajmă. De el (ea) se îndrăgostește contesa. De aici toată nebuia, la care participă un cavaler înamorat, un unchi bețiv, un majordom naiv și un bufon (Marian Huțuleac) într-o verbă de zile mari. Mai intră în scenă servitori, un pirat și fratele geamăn al fetei îndrăgostite de duce. După câteva răsturnări de situație totul se descâlcește și se limpezește într-un final fericit, numai bun de încheiat o zi minunată de ferstival și de a readuce lumina și zâmbetul pe chipul spectatorilor, și au răsplăit cu generozitate (măsurată în aplauze, intensitatea și durata lor la bis) minunatul joc al tinerilor actori.
Deși spectacolul a durat aproape trei ore, la ieșirea din teatru, cei ce fuseseră prezenți în sală au mai zăbovit un sfert de ceas în fața lăcașului de cultură, cu obișnuință devenită aproape tradiție, de a comenta și a întoarce pe toate fețele plusurile și minusurile piesei și evoluția actorilor, arătând un ochi avizat și o poziționare în fața spectacolului jucat demn de analiza făcută de oricare critic de teatru. Apoi, mulțumiți de ei înșiși și de remarcile făcute, părăsesc mândri, oltenește, spațiul din fața teatrului (devenit ad-hoc un fel de “Poiana lui Iocan” a culturii) împrăștiindu-se spre case, cu gândul că “lasă că vin eu și mâine seară, să vă mai zic eu câte ceva!”, gata să povestească a doua zi la serviciu ce minunată seară au petrecut.
