În aprilie 2005 mă plimbam pe malul sârbesc al Dunării, printre vorbitori de limbă română, în Kladovo, Negotin, Tekija, Golubnje sau Donji Milanovac. Erau oameni de toate vârstele, prietenoşi, deschişi, gata să-ţi împărtăşească informaţii la prima mână, tot ce ştiau ei sau auziseră despre românii care îşi dorm somnul de veci în cimitirele lor.
Despre cei care au încercat să treacă graniţele României comuniste, dar, fie ucişi, fie înecaţi sau istoviţi după tentativa de trecere, nu au mai reuşit să ajungă vii de partea cealaltă. Aşa aveam să fac eu cunoştinţă cu fenomenul frontierist.
„N-a venit nimeni să se intereseze de ei, au trecut atâţia ani”, se văicăreau ei, în loc s-o facem noi, aici, în ţară. Căci, spuneau ei, şi spun şi acum, nu e cimitir pe malul sârbesc al Dunării în care să nu fi fost înmormântat un român de-al nostru, plecat în căutarea libertăţii.
Aşa am ajuns la Novi Sip, la „Cimitirul celor fără nume” sau „al românilor”, cum îi mai ziceau oamenii locului. Iarba grasă făcea din porţiunea de cimitir rezervată românilor un loc distinct, uşor de remarcat. Cimitirul în pantă avea, văzut de la distanţă, o „panglică” verde, de sus până jos, neatinsă decât de câte o floare aruncată.
Cimitirul şi biserica din Novi Sip. Foto: Marina Constantinoiu
După mai bine de un deceniu
Au trecut anii, am ajuns din nou la Novi Sip, cimitirul amenajat după finalizarea lucrărilor la barajul de la Orşova, în anii 70.
La Novi Sip au ajuns cel puţin 50 de cadavre, ne ziceau localnicii care le-au aprins o lumânare la intrarea în cimitir de-a lungul anilor, dacă tot nu le-a ţinut nimeni una la căpătâi şi au plecat în Lumea Cealaltă fără o slujbă conform datinilor şi fără rude care să îi plângă.
A mai existat un cimitir, la Stari Sip, unde şi acolo au fost îngropaţi români, înaintea inundării vechiului Sip, dar nimeni nu-şi mai aminteşte acum câţi să fi fost.
Trei morminte, uşor alandala poziţionate, au apărut acum la Novi Sip. În 2005 ani nu erau.
Morminte noi la Novi Sip. Foto: Marina Constantinoiu
Omul care dă o mână de ajutor preotului, la biserică, mic cât o nucă, bătrân, dar în putere, ne spune ce s-a întâmplat:”Acum vreo cinci ani au transferat dintre ei la cimitir, la Prahovo, că noi trebuie să facem loc aici. Au murit oameni refugiaţi din Kosovo, i-am îngropat aici, aţi văzut acolo, sus, în cimitir”, ne-a explicat el.
Cimitirul haotic
De la Prahovo veniserăm, căci oricum ştiam că şi acolo fuseseră îngropaţi români, cândva. Cine să-i mai ştie, că nici cruci nu mai au la căpătâi, după atâta amar de ani! E cel mai haotic cimitir pe care l-am văzut vreodată.
Cimitirul din Prahovo. Foto: Marina Constantinoiu
Ţi se face pielea de găină, tot căutând printre cruci, în speranţa că dibuieşti un loc în care să se fi aflat un român de-ai noştri, şi când te gândeşti cum, de zeci de ani deja, nişte rămăşiţe pământeşti ale unor conaţionali zac în morminte anonime pe malul sârbesc al Dunării, în timp ce pe malul românesc nişte rude încearcă să afle de soarta unor dispăruţi fără urmă.
Tekija, Golubinje, Prahovo, Novi Sip, Mala Vrbica sunt câteva dintre locurile prin care au ajuns români. Mormintele lor sunt nişte movile de pământ, în cimitirele din satele de la graniţă.
Cimitire unde au dormit sau îşi dorm somnul de veci frontieriştii români. Foto: Marina Constantinoiu
Informaţiile disparate obţinute din surse neoficiale, despre locurile în care ar fi înmormântaţi frontierişti nu pot înlocui o anchetă serioasă, din partea autorităţilor. Fără o decizie la nivel oficial nu se poate face nimic, iar timpul este în defavoarea tuturor.
Mor martorii, mor medicii legişti care au efectuat autopsii, mor preoţii care au înmormântat aceşti nefericiţi ai sorţii, mor localnicii care le ştiu poveştile, mor până şi rudele celor daţi dispăruţi. Nu ştim dacă asta aşteptăm, deşi pare că da.
Judecarea a 2-3 torţionari comunişti după atâta amar de timp, nepomenirea fenomenului frontierist nici până în ziua de azi, neîmpăcarea noastră cu trecutul sunt doar câteva dintre motivele pentru care deja au apărut negaţioniştii. Oameni care, siguri pe ei, dar fără nicio bază în afara propriei meschinării morale sau a unei evidente necunoaşteri, se contrazic în spaţiul liber al Internetului, contestând existenţa unor victime la graniţele României comuniste şi chiar a unui fenomen migraţionist românesc.
Arhivele
Vestea proastă pentru aceştia este că încă există arhive care consemnează descrieri ale legiştilor – vârstă, semne particulare, obiecte de îmbrăcăminte sau încălţăminte, cu etichetele aferente, acte aflate în posesia victimei etc – care pot fi consultate în Serbia, România, Germania.
Căci medicii legişti şi poliţiştii erau cei care aveau acces direct la cei găsiţi decedaţi, descriind în rapoarte locul şi momentul în care s-a găsit cadavrul, poziţia acestuia, posibila cauză a decesului respectivei persoane, starea în care se afla cadavrul, dacă avea acte asupra sa etc. La dosar sunt ataşate inclusiv fotografii ale unora dintre cadavre. Acolo, în acele dosare, trebuie să fie multe dintre răspunsurile pe care le caută familiile celor dispăruţi din România.
Listele legiştilor conţin multe nume de români. Trebuie doar analizate. Foto: Bogdan Constantinoiu
Ei sunt cei care în actele medicilor legişti de pe malul sârbesc ajungeau notaţi drept „NN” (neidentificaţi).
Pe mulţi dintre ei medicii îi consemnau însă drept români, în funcţie de numeroasele indicii care îi făceau să creadă că au de-a face cu conaţionalii noştri. Tatuaje, de exemplu. Sau etichetele hainelor sau încălţărilor fabricate în România.
În aceste cazuri, autorităţile române erau anunţate că s-a găsit un posibil român, dar, pentru a nu-şi încărca raportul de gardă cu încă un frontierist, grănicerii români nu se interesau de soarta acestor victime. Aşa ajungeau românii în cimitirele străinilor.
Îngropaţi în pământul altora
La 2.04.1989, la 1,5 km de Donji Milanovac, medicul legist din regiune este chemat să autopsieze un cadavru de sex masculin. El l-a considerat român. Era un bărbat de circa 35 de ani, de 1,70 metri înălţime, bine dezvoltat. Cadavrul lui era în descompunere deja, iar în câteva locuri i se vedea osul; probabil fusese mâncat de peşti. Corpul a fost predat Primăriei din Donji Milanovac şi îngropat în localitate.
Descrierea cadavrului frontieristului pe care legistul l-a presupus a fi român. Foto: Bogdan Constantinoiu
Pe un altul l-au găsit sătenii din Mala Vrbica într-o dimineaţă friguroasă. Avea pe el o pereche de slipi şi o raniţă în spate. Degetele înţepeniseră, îngheţate, pe nodul sforii care lega raniţa de corp. N-a apucat să-l mai desfacă. N-a mai rezistat, drumul prin apele Dunării l-a epuizat. În raniţă i s-au găsit hainele pe care nu a apucat să le îmbrace şi fotografia unei fete. Un sătean, care trecuse seara prin zonă, auzise pe cineva văicărindu-se, dar a crezut că-s nişte cheflii ai locului. N-a mers să vadă despre ce vorba.
Două femei din sat l-au îmbrăcat, după ce medicul legist l-a autopsiat, apoi un altul a pus scândură pentru sicriu, şi altul a pus la dispoziţie căruţa care l-a transportat la cimitirul din localitate. Despre românul de la Mala Vrbica ştie şi acum lumea, chiar dacă povestea lui se pierde în negura timpului.
Cimitirul din Mala Vrbica. Foto: Marina Constantinoiu
Pe malul nostru
Îngropaţi, fie şi temporar, au fost frontierişti şi la cimitirul „Poaiana Stelei”, din Orşova. Despre aceştia au scris două jurnaliste, Doina Magheţi şi Brînduşa Armanca, ambele autoare ale unor cărţi-document pentru ceea ce a însemnat fenomentul frontierist.
„La Poiana Stelei ajungeau mai ales cei culeşi din Dunăre sau împuşcaţi pe Clisura Dunării. Groparul Ion Herici, intervievat în 1995 de ziarista Doina Magheţi, îşi aminteşte de vreo 10-20 de frontierişti îngropaţi de el, printre care Ion Roman din Utvin, mort în 1983, Liviu Ursu, din Reghin, student din Cluj, îngropat în anii 80, Ferenc Tamas din Reghin şi o fată care a sărit din tren la Vârciorova, direct în Dunăre. Valentin Boari, pescuit din Dunăre în 1987, a fost şi el temporar îngropat acolo, ca neidentificat, până l-a exhumat mama sa”, scrie Brînduşa Armanca în „Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media”, citând din cartea Doinei Magheţi.
Cimitirul Poiana Stelei, din Orşova. Foto: Marina Constantinoiu
Mărturia unei mame
„La recunoaştere mi s-a spus că ajutorul medicului legist ar fi afirmat că au fost identificate urme de violenţă pe corp. Mi se pare curios că actele pe care Valentin le avusese asupra sa şi care, ulterior, au ajuns la noi, erau intacte. Deci este exclus ca ele să fi fost găsite plutind pe apă. De reţinut că ele ne-au fost aduse după ce el fusese înhumat. La fel de curate au fost şi fotografiile pe care le ţinea mereu la el şi pe care, ulterior, i le-am aşezat în sicriu. Diploma de bacalaureat era şi ea curată. De ce a fost rupt doar certificatul de naştere? El a fost adus, rupt în bucăţele, de miliţianul din Orşova, împreună cu celelalte lucruri ale lui Valentin. Pe certificatul de deces, datat 31 martie 1987, era scris că decesul a survenit prin înec. Or copilul meu fusese un foarte bun înotător.
Trupul lui Valentin a fost văzut plutind, de nişte oameni care lucrau la lemne pe mal. Actele lui au fost aduse de un pescar, care le-ar fi văzut plutind în golf, spre Orşova, chiar în ziua în care el era îngropat la Orşova, cu identitate necunoscută. Valentin fusese îngropat între patru scânduri, gol. Când a fost ridicat din groapa accea, scândura de jos a rămas în groapă. În toamna anului trecut am avut curajul şi tăria de suflet să merg acolo. Să pun un buchet de flori în fostul loc de îngropăciune al fiului meu”, i-a mărturisit Nadia Boari, mama lui Valentin, Doinei Magheţi, pentru cartea ei, „Graniţa”, apărută la Timişoara, în 2007.
Încă din primii ani ai instalării comunismului una dintre formele de refuz la adresa regimului a reprezentat-o părăsirea teritoriului României pe căi ilegale şi solicitarea de azil în ţări occidentale.
Fuga din ţară era un act de risc maxim, căci aceia care se încumetau la acest lucru nu îşi riscau doar libertatea, ci şi viaţa. Graniţele ţării erau păzite cu arma în mână şi cu ordine clare de împiedicare a oricărei tentative de fugă (evaziune, cum era numită aceasta în actele Securităţii).
Cei care încercau să părăsească ilegal Republica Socialistă România (RSR), încumetându-se să înoate în apele Dunării sau Nerei, trecând pe fâşie, târâş prin pământul arat special pentru a prinde orice urmă, ascunşi în portbagaje de maşini, nave pe Dunăre sau mări, trenuri sau containere, au căpătat numele de „frontierişti”.
Ani grei de puşcărie sau chiar moartea îi aşteptau la capătul tentativelor lor de fugă. Cine nu reuşea, şi era prins, sfârşea ori împuşcat, ori bătut crunt, ori prins şi arestat.
Libertatea, aşa cum arată ea în „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, pentru români era „dincolo”. Pentru unii fuga ajunsese o obsesie.
Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de email: marina.constantinoiu@gmail.com, istvan.deak2014@gmail.com
