Într-un interviu în Atlantico, psihiatrul și psihanalistul francez Christian Flavigny denunță influența tot mai puternică a teoriei de gen în sistemul de învățământ francez, importată - spune el - din cultura nord-americană, pe care o consideră imatură și ideologică. Flavigny avertizează asupra efectelor psihologice destabilizatoare ale educației sexuale timpurii promovate de Ministerul Educației prin programul EVARS (educația pentru viața afectiv-emoțională, relațională și sexuală), pe care îl califică drept „o impostură” și „o agresiune asupra imaginației” copiilor. Programul EVARS implementat de Ministerul Educației din Franța vizează introducerea educației sexuale și afective în școli, începând de la vârste mici. Christian Flavigny avertizează că acest program nu doar că este inadecvat pentru vârstele fragede, ci și perturbator din punct de vedere psihologic. Flavigny denunță influența ideologiei de gen, promovată prin EVARS, care reduce complexitatea identității sexuale la o construcție exclusiv psihologică, ignorând biologia și legătura afectivă fundamentală dintre părinți și copii.
A apăra principiul respectului față de indivizi în învățământul școlar, indiferent de orientarea lor sexuală sau de structura familială, este esențial. A ceda ideologiei în disprețul biologiei - nu este.
- Atlantico: Ce înseamnă noțiunea de „sex biologic”? Și de ce este aceasta pusă în opoziție cu „genul”, așa cum face Ministerul Educației?
Christian Flavigny: Pur și simplu faptul că avem un corp sexuat; copilul știe acest lucru de foarte devreme: există băieți și fete. Aceasta îi stârnește întrebările: de ce? Singurul răspuns pe care reușește să și-l dea la ceea ce pentru el este o enigmă este că tatăl lui a fost un băiețel în copilărie (bunicii îi povestesc asta), iar mama, o fetiță. Așadar, iată explicația: când ești băiețel, devii tată; când ești fetiță, devii mamă — împreună pot face copii. Bingo! Există două sexe pentru că așa apar copiii.
Rămâne însă întrebarea care îl frământă pe copil: cum devine un băiețel tată, o fetiță mamă?
Calea pe care o explorează copilul este aceea de a se identifica cu părintele de același sex cu el, de a-l lua drept reper, de a extrage din comportamentul acestuia ce ar putea însemna „masculinitatea”, care — la băieți — caracterizează sexul comun: masculinul; și ce ar putea însemna „feminitatea”, care — la fete — caracterizează sexul lor comun: femininul. Aceasta este calea de a-și însuși masculinul și femininul.
Dar știm cu toții că procesul este complex, deoarece masculinul sau femininul în stare pură nu există. Copilul se întreabă, pe fondul unei întrebări existențiale pentru el: în calitate de băiat / de fată, corespund eu așteptărilor părinților mei? Uneori răspunsul pe care și-l dă este marcat de conflicte interioare, alteori testează ce ar însemna să fie de sexul opus, alteori își imaginează acest lucru. Se întâmplă ca această idee să-l obsedeze; dacă această frământare persistă (uneori încă din copilărie — rar, dar posibil; mai frecvent înainte sau în timpul adolescenței), apare un disconfort identitar care necesită atenție: un pedopsihiatru poate ajuta la deslușirea acestor întrebări — atât ale copilului, cât și ale părinților — care se întrepătrund.
De cele mai multe ori, copiii cresc la distanță față de sexul opus, ba chiar îl iau ușor în derâdere: „fetele sunt prostuțe”, „băieții sunt lăudăroși”. Face parte din viața de familie, dintre frați și surori. Este un semn că procesul de construcție identitară și de însușire a reperelor masculin/feminin este în desfășurare. Aceste repere sunt întărite în grupuri de același sex, separate în curtea școlii.
Ministerul Educației Naționale, de mulți ani încoace, promovează teza nord-americană a gender-ului. Or, această teză ignoră complet procesul de însușire a identității sexuale, ceea ce o conduce la o schematizare excesivă a problematicii sexualității în două aspecte presupus independente: cel corporal („sexul biologic”) și cel psihologic (gender-ul, tradus greșit în franceză prin „gen”). Ca și cum aceste două dimensiuni n-ar avea nicio legătură între ele — cu excepția dominației pe care gender-ul ar exercita-o asupra sexului corporal, cu puterea de a declara că nu îi corespunde, că s-a produs o eroare. „Autodeterminarea de gen” reflectă în psihologie individualismul nord-american și imaturitatea psihologică a unei culturi bântuite de normativitatea istorică pe care a impus-o „minorităților sexuale” și de care încearcă astăzi să se absolve, prin această teză care le-a permis respectivelor minorități să se afirme în plan social.
Această teză teoretizează fenomenul sub numele de „disforie de gen”, o denumire tipică pentru maniera psihologică nord-americană, care clasifică în lipsa unei înțelegeri reale a ceea ce se întâmplă - și care folosește o terminologie „de epocă”, cu rezonanțe grecești, ce oferă o aparență de seriozitate și de științificitate. Dar e o aparență doar formală; în fond, este o teză golită de conținut. În realitate, este vorba despre ceea ce ar trebui numit „angoasă de sexuație pubertară”, o formulare clară în termeni francezi, care reflectă o înțelegere psihodinamică profundă, specific franceză, și care permite abordarea reală a disconfortului - împreună cu adolescentul și cu părinții săi.
Faptul că această teză a gender-ului a fost importată activ în Franța - o țară care nu a comis niciodată greșeala socială de a „discrimina” minoritățile, tocmai datorită înțelegerii psihologice profunde caracteristice culturii franceze - reflectă idealizarea de care suferă elitele franceze, convinse că aduc „progresul” odată cu importul obiceiurilor americane.
- Cum influențează sexul biologic construcția personalității copilului, apoi a adolescentului, ale cărui caracteristici fizice și psihologice legate de apartenența sa la masculin sau la feminin evoluează în timp? Are dreptate Educația Națională să ia în considerare așa-numitele „teorii de gen”? Este într-adevăr rolul școlii să însoțească copilul în acest tip de întrebări?
Christian Flavigny: Să răspundem clar: programul EVARS promovat de Ministerul Educației Naționale — „educația sexuală încă din școala primară” - este o impostură. Pentru copii, acest program nu este doar inadecvat: este perturbator; el intră cu forța în viața lor psihică. Este o agresiune asupra imaginarului copilăriei. Ceea ce îi frământă pe copii nu este cum apare plăcerea și nici cum se produce împerecherea; întrebarea lor este: ce anume a animat uniunea intimă dintre mama și tata, acea uniune care a născut dorința lor de a mă aduce pe lume? Copiii caută intenții, nu informații; iar aceste intenții nu se găsesc pe băncile școlii.
Proiectul ministerial este pervers: tulbură reflecția intimă a copiilor; perspectiva sa este de a estompa relația bărbat-femeie, de a o reduce la o simplă modalitate de sexualitate printre altele – ceea ce devine, într-adevăr, dacă împărtășirea incompletitudinilor sexuale nu mai face parte din emoția întâlnirii intime. Mesajul urmărește să convingă că sexualitatea se rezumă la căutarea plăcerii. Și mai discutabil este faptul că „predarea” evită tema procreării, care deranjează „modernitatea” noastră – deși este singura care stârnește cu adevărat întrebările copilului. Scopul implicit este ca noile generații să accepte ideea că fecundarea in vitro ar fi echivalentă cu cea rezultată din uniunea bărbat-femeie - ceea ce, pe plan strict biologic, al fecundării, este adevărat; dar această echivalare omite ceea ce definește aspectul psiho-afectiv al procreării: relația de aducere pe lume susținută de cuplul parental, care devine leagănul vieții psihice a copilului.
Ceea ce intrigă copilul în legătură cu tema sexuală este dimensiunea ei existențială; tema care îl preocupă este nașterea copiilor, intuind rolul sexualității părinților săi. Adolescenții nu sunt curioși de cum se obține plăcerea, ci de cum are loc întâlnirea – altfel spus, necunoscutul celuilalt sex. Epoca noastră disprețuiește acest subiect, vrea să-l elimine din conștiința tinerilor; scopul este acela de a-i convinge că trăiesc o sexualitate „eliberată”, centrată pe plăcere și hedonism. Sub masca unei exprimări „dezinhibate”, se ascunde de fapt o mistificare. Nimic din conținutul învățăturii promovate nu este fals factologic; dar totul este înșelător din punct de vedere psihologic.
- Ce este, de fapt, „genul”? Este doar rezultatul unei alegeri personale și individuale? Sau este, mai curând, o combinație de factori genetici și epigenetici confruntați cu un mediu social, familial, cultural etc.? În ultimii ani, tema disforiilor de gen a fost foarte mediatizată. Putem distinge, în cadrul acestora, cazurile care țin de probleme genetice, hormonale și/sau psihologice? Nu este oare tocmai știința modernă cea care permite astăzi să identificăm acele cazuri particulare de persoane „intersexuate” care, în trecut, treceau adesea neobservate?
Christian Flavigny: Răspunsul este: da, putem distinge. Și trebuie să o facem. Cazurile autentice de intersexualitate, adică acele situații rare în care sexul biologic este ambiguu din cauza unor anomalii genetice, cromozomiale sau hormonale, sunt extrem de puține. Ele intră într-un cadru medical bine documentat. A le confunda cu disconfortul identitar care apare la un copil sau adolescent fără asemenea trăsături biologice echivalează cu o gravă eroare de interpretare și cu o formă de derutare conceptuală.
În cazul intersexualității, știința joacă un rol esențial, iar medicina poate însoți copilul și familia într-un parcurs clarificat și rațional. În schimb, ceea ce vedem astăzi – și care este adesea inclus sub aceeași etichetă de „diversitate de gen” - este cu totul altceva: o neliniște psihică, o incertitudine existențială care ține de procesul normal, deși adesea dificil, de asumare a identității sexuale.
Acest proces face parte din dezvoltarea copilului și adolescentului. A transforma o asemenea neliniște într-o revendicare identitară fixată și încurajată din exterior, înainte ca întrebările copilului să-și fi găsit răspunsurile interioare, înseamnă a deturna dezvoltarea sa psihică. Psihiatria copilului nu are de-a face cu ideologia, ci cu discernământ și cu respectarea ritmurilor vieții psihice.
Christian Flavigny: Să încercăm să clarificăm. Așa-numitele „ambiguități genitale anatomice” rezultă dintr-o anomalie (foarte rară) în care sexul anatomic induce în eroare în ceea ce privește sexul cromozomial al copilului, adică sexul „biologic”. Studiul acestor cazuri a condus la teoretizarea nord-americană cunoscută sub numele de „gender” – trebuie subliniat, și este esențial, că cercetări franceze similare, pornind de la aceeași constatare medicală, au dus la concluzii cu totul diferite, reflectând maturitatea culturii psihologice franceze: nu este nevoie de noțiunea de gender pentru a înțelege ce se petrece și pentru a defini soluția medico-psihologică, în interesul copilului. (De altfel, într-un raport recent pe tema ambiguității genitale anatomice, Consiliul de Stat a citat lucrările americane fără a menționa nici măcar aceste lucrări franceze de o amploare comparabilă - ceea ce spune totul despre tropismul nord-american al acestei onorabile instituții, care nu se află la prima încercare de a invalida cultura franceză: o veritabilă trădare culturală comisă de către „înțelepții” țării).
Faptul că „trăirea interioară” ar exprima adevărul despre sex - adevăr pe care teoria gender pretinde că îl revelează - presupune acreditarea tezei „corpului greșit”, o explicație simplistă care evocă un soi de „defect corporal” a cărui cauză s-ar căuta în biologie - pe scurt, totul este făcut pentru a evita confruntarea cu angoasa reală exprimată de tineri atunci când nu se simt bine în corpul lor de băiat sau de fată. Este vorba despre o problemă serioasă, tratată cu maximă rigoare de pedopsihiatrii francezi, care refuză teoriile artificiale venite din spațiul nord-american.
- Comite ministerul educației o eroare, prin programul EVARS, în înțelegerea realității sexuale la copii? Cum se construiește personalitatea copilului?
Christian Flavigny: Unul dintre aspectele care trebuie evidențiate este deturnarea funcției profesorului pe care acest program o generează. Rolul profesorului este acela de a transmite cunoștințe validate. Or, conținutul „educației sexuale” este infiltrat - ca să nu spunem inspirat - de teoria nord-americană a gender-ului, fără ca măcar să se stabilească clar dacă această teorie aparține cunoașterii științifice verificate sau unei simple convingeri ideologice.
„Formarea” profesorilor, promovată de autoritățile ministeriale, omite un aspect fundamental: sexualitatea ține de trăirea personală, nu de procesul de învățare. A introduce această temă ca materie de studiu în școală, sub pretextul că ar fi vorba despre cunoștințe de transmis, înseamnă a falsifica raportul dintre copil și propria lui viață psihică - care nu are nevoie de lecții, ci de respectul față de complexitatea și intimitatea procesului de construire a identității.
Mai ales că discursul profesorului, cu atât mai mult atunci când este rostit într-un cadru colectiv, nu este filtrat de interdicțiile familiale (împotriva incestului și a crimei), care, prin efectul legăturii filiale, temperează impactul psihologic și afectiv asupra copiilor. Riscul este acela ca un asemenea „învățământ”, chiar susținut de profesioniști bine intenționați, să aibă un efect tulburător, accentuând ambiguitatea afirmației că acest tip de educație ar avea o virtute preventivă împotriva abuzurilor sexuale și incestului.
Părinții trebuie să fie cu atât mai vigilenți cu cât „educația” poate fi încredințată unor asociații autorizate de Ministerul Educației Naționale, ale căror motivații militante le-au fost mult timp ascunse. Problema nu este să cântărim ce ar fi valabil și ce ar fi exagerat în programul EVARS: el trebuie pur și simplu eliminat. Și, pe această cale, s-ar putea sugera ministerului educației naționale să se concentreze pe prăbușirea dramatică a învățământului public din Franța și pe pierderea vertiginoasă a nivelului atât al profesorilor, cât și al elevilor – aceasta este adevărata sa misiune.
Christian Flavigny este pedopsihiatru, psihanalist, director de cercetare la Institutul Thomas More și autor al cărților La querelle du genre, PUF, 2012 (relatare detaliată a genezei noțiunii de „gen”); Aider les enfants transgenres – contre l’américanisation des soins aux enfants, Téqui, 2021; Comprendre le phénomène transgenre – la solution par la culture française, Ellipses, 2023.
????ALERTE PETITION???? Nous demandons aux membres de la @EU_Commission, du Parlement et du Conseil de l’UE de mettre un terme au prosélytisme woke et communautariste et à son financement par l’argent des contribuables français et européens.https://t.co/Bt9N1ubvyR
— Le Syndicat de la Famille (@SyndicatFamille) July 15, 2025
