Sună bizar, știm. Dar a existat o Românie în portbagaje, containere, pescadoare, poduri de tren, TIR-uri, chiar și avioane, o Românie care evada din propriul ţarc comunist.
Azi nu regretă nimic
Erau cu zecile, cu sutele. Își pregăteau minuțios fuga, riscând enorm. Dar mulți spun azi, în libertate fiind, că nu regretă nimic din tot ce s-a întâmplat. Viața lor în comunism nu era viață.
Vorbim astăzi despre frontieriștii din portbagaje, și nu numai, cei pe care îi găsim consemnați în dosarele întocmite de zeloasele servicii de poliție politică ale statelor comuniste, cum ar fi Securitatea română sau serviciul est-german de securitate STASI.
Filmele evadărilor
Dosarele nu doar vorbesc, ci și prezintă ”filme” ale evadărilor din și prin România, căci vorbim nu doar despre români, ci și despre est-germani care au încercat să fugă prin România în Iugoslavia.
Campania ”Frontieriștii”, de la miscareaderezistenta.ro, își propune să îi amintească pe cei care au îndrăznit să spere că pot reuși, pe cei care au reușit, dar și pe cei care nu au mai ajuns ”dincolo”, de unde se putea gusta libertatea.
Pe cei care au fugit pe la Dunăre, pe fâșie, în special în portbagaje de Opel Rekord, dar şi în alte modele de autoturisme, în poduri de trenuri, în trenuri de marfă, în vase și containere, în avioane utilitare sau chiar ambulanțe (vezi cazul preotului romano-catolic din Orţişoara şi Jimbolia, Demele Wenzel Francisc, care în 1980 a fugit din ţară împreună cu alte 23 de persoane, într-o ambulanţă.
Preotul Demele Wenzel, fugit în RFG cu ambulanţa
Cazul său este evocat în mai multe rânduri în dosarul I 286477 de la CNSAS). Nu au fost puțini, iar descoperirea lor de către grăniceri avea consecințe grave. Urmau interogatorii, bătăi, condamnări.
Turistul italian şi „infractoarea” din România
Unul dintre episoade este consemnat într-un album aflat în custodia Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), o reconstituire a unei tentative de evadare din România comunistă a unei femei din Râmnicu Vâlcea.
În ziua de 16.09.1966, ora 21:30, la punctul de trecere a frontierei Stamora Moravița, s-a prezentat cetățeanul italian Rachelli Rolando, cu mașina marca Inocenti Austin.
Cetățeanul italian a fost primit în punctul de frontieră, unde i-au fost verificate documentele, dar și mașina.
La controlul portbagajului, surpriză: sub două valize se afla un corp voluminos, acoperit cu o prelată.
La îndepărtarea prelatei a fost descoperită, ascunsă, o femeie. Era Joica Elena, pe care italianul încerca să o scoată din țară, pentru a ajunge via Iugoslavia în Italia.
Rachelli Rolando se născuse în 1930 în România, de unde a plecat în 1948, împreună cu familia, ulterior stabilindu-se la Milano.
Membră UTC. Aşa un afront!
Organele au consemnat, zelos, că ”infractoarea” era membră a Uniunii Tineretului Comunist (UTC), fapt care, nu-i aşa, agrava situaţia ei de infractoare. Cum să încerce să fugă din „Rai” tocmai o tânără speranţă a comunismului românesc, bine prelucrată ideologic în şcoală?
Cazul a călcat probabil pe nervi „organele”, din moment ce lui i s-a dedicat un album foto, cu reconstituirea, pas cu pas, a tentativei de evadare. Au urmat lungi interogatorii, redactarea de declaraţii, anchete şi condamnări.
Noi vă prezentăm imaginile reconstituirii, aşa cum rezultă ele din dosar.
Aproape de moarte
Cazul Joica Elena nu este singular. Pe cât de puţin probabil ar părea el, pe atât de adevărate erau situaţiile de acest gen. Un altul este consemnat într-un dosar de la CNSAS care enumeră situaţii de la frontieră: Lang Gerlinde, de 21 de ani, urma să fie scoasă din ţară, în portbagaj, de cetăţeanul vest-german Wetzenrath Franz, în noaptea de 24 spre 25 iunie 1982, dar a fost prinsă de grăniceri la orele 00:45. Nu se consemnează dacă tânăra era membră UTC, dar presupunem că nu, din moment ce ei nu i s-a dedicat un album foto al reconstituirii.
Mulţi au ieşit din ţară chirciţi în portbagajele modificate ale unui model anume de Opel Rekord, iar acum îşi amintesc, din Germania, SUA, Canada sau alte colţuri ale lumii de spaimele în valuri prin care au trecut. Şi de cât de aproape de moarte au fost.
Nemţii, candidaţi la evadarea prin România
Construirea Zidului Berlinului în 1961 a închis poarta spre Vest. Astfel că est-germanii trebuia să găsească alte granițe, cele mai multe în alte țări, ca să ajungă în Germania de Vest. Erau conștienți că dacă vor fi prinși riscă ani de închisoare.
În urma acordului din 1972, fuga est-germanilor devenise o afacere pentru toată lumea. RDG se înţelegea cu România și Iugoslavia pentru prinderea în viață și extrădarea fugarilor, cu scopul de a-i încarcera și de a-i vinde pe sume mari RFG-ului.
ONU oferea la rândul ei sume consistente Iugoslaviei pentru ca fugarii, indiferent de nație, să nu fie extrădați, sume care variau între 25-30 de dolari pe noapte.
Și în România a circulat mult timp ipoteza neconfirmată oficial că ”Ceaușescu ar fi promis un vagon de sare pentru fiecare fugar trimis înapoi de Iugoslavia”.
Mulţi se tem să vorbească
La 27 de ani de la căderea ”Cortinei de fier”, mulți încă se tem să vorbească despre tentativele lor de a evada din blocul comunist. Nu vor ca ei și urmașii lor să fie asociați termenului de refugiat sau fugar. Este și cazul doamnei O., o femeie trecută de 60 de ani, care a ales să părăsească RDG în 1971.
Era încă studentă la Universitatea din Berlin, când STASI a numit-o temporar șef de propagandă. Iubitul ei, actual soț, era student în Rostock și fusese învestit într-o funcție similară.
A fost șantajat să devină colaborator al STASI. Prieteni din Vest le-au propus o variantă de a fugi din RDG.
Au plănuit în secret
Nu au povestit nimic familiei. Au plănuit în secret luni întregi, dar planul fusese elaborat mai mult de prietenii din Germania de Vest. Au pornit cu trenul prin Praga, Budapesta și au ajuns în România.
Li s-a transmis să încerce la granița terestră dintre România și Iugoslavia, fiindcă nu ar fi atât de bine supravegheată. Se gândeau să falsifice acte, însă prietenii lor aveau alte gânduri. Au transformat două masini în așa fel încât în zona motoarelor să încapă un om acolo și să rămână neobservat.
Au găsit și doi șoferi dispuși pentru o sumă consistentă de bani să îi treacă granița. S-au ascuns fiecare în câte o mașină și au pornit spre punctul de trecere a frontierei.
Din coloană de la granită, ambele mașini au fost controlate de grăniceri. Ea a fost găsită imediat și arestată împreună cu șoferul.
Viitorul ei soț a scăpat neobservat și a trecut granița. ”Ce situație! Eu, în arest în Romania, soțul, liber în Vest! A fost un șoc evident. România era o țară totalitară crâncen de săracă cu închisori pe măsură. Condiții primitive, celulă îngustă cu șase paturi în care eram 12 femei și un scăunel din lemn pe post de toaletă, și aia curățată o singură dată pe săptămână. Lucram 12 ore pe zi într-un soare năucitor. După două săptămâni a urmat procesul. Totul în limba română, nici măcar sentința nu mi-a fost tradusă. 30 de fugari au fost condamnați în același timp. Dar România era interesată de banii din Vest atunci. M-au condamnat la 18 luni de închisoare, dar puteam să scap de pedeapsă dacă plăteam amendă 10.000 de mărci. Prietenii din Vest au făcut imediat rost de bani și am fost eliberată, dar eram încă în România”, povesteşte ea acum, iar memoriile sunt consemnate de kollektives-gedaechtnis.de, un site care colectează amintiri ale foştilor deţinuţi politici din RDG.
A doua oară a fost cu succes
A urmat o nouă tentativă de fugă, de data asta în zona verde, pe timp de noapte.
A fost în echipă cu alți patru fugari. Au trecut într-o ceață densă de un lan de porumb, apoi de gardurile de sârmă ghimpată, au evitat grănicerii și câinii, iar pe partea cealaltă îi așteptau prietenii din Vest cu mașinile.
Au ajuns repede la ambasada RFG din Belgrad. Le-au eliberat documente provizorii false și au ajuns în Germania de Vest via Austria.
Destinația finală a fost lagărul de refugiați de la Giessen, unde li s-a verificat identitatea. Totul a fost în regulă și li s-au eliberat documente valabile.
„Totul în viaţă are un preţ”
De multe ori, cei care fugeau în Vest nu găseau chiar raiul pe care l-au visat. De aceea sunt mai mereu întrebări dacă regretă că și-au lăsat toate rudele înapoi și au ales pe cont propriu.
”Pentru noi a meritat această fugă. Am vrut să muncim ce vrem, să călătorim când și unde vrem și să citim cât și ce vrem. Nu am regretat acest pas. Totul în viață are un preț, dar rămânerea ar fi însemnat un preț și mai mare. Deveneam părtaș la raspândirea acestei propagande. Știu și cazuri de oameni care au ajuns străini într-o țară străină. Nu s-au adaptat și li s-a făcut dor de casă. Nu toți aveau posibilitatea sau situația materiale să își permită să fugă. Mă bucur că eu am avut-o”, spune doamna O. acum.
Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de email: marina.constantinoiu@gmail.com istvan.deak2014@gmail.com
