Cum în jalbă, de regulă, soţii declară anii de căsătorie şi copiii pe care îi au împreună, putem stabili că primii şapte ani sunt cei mai critici. Luxandra şi Iordache ajung din nou în faţa instanţei la numai doi ani de căsătorie şi trei zapise de împăcare. La rândul ei, Neacşa din Răzvad, judeţul Dâmboviţa, dă jalbă după numai trei ani.
Adriana cere despărţirea după patru ani; Maria şi Ianache, bărbier din mahalaua Popa Soare, se despart după şapte ani, având doi copii; Maria din mahalaua Fântâna Boului dă jalbă tot după şapte ani; singura care iese din acest tipar este Neacşa din Bucureşti care îşi reclamă soţul după 40 de ani de căsătorie şi în timpul cărora au rezultat 20 de copii, din care mai trăiau doar patru la acea dată.
Chiar dacă cuplul ajunge în faţa instanţei la câţiva ani de la căsătorie, neînţelegerile încep totuşi la câteva zile de la nuntă şi se amplifică pe măsură ce timpul trece. În documente apar şi cupluri care se grăbesc să facă apel la ajutorul instanţei din momentul în care apare prima fisură în monolitul conjugal; şi, după trei luni, de exemplu, să ceară separarea. Acestea sunt, mai degrabă, excepţii. Doar 11 cupluri n-au aşteptat împlinirea anului de căsătorie şi s-au grăbit să reclame din diverse motive.
În Occident, violenţa conjugală a cunoscut un drum aparte, cel puţin în plan teoretic. Dacă ea atinge apogeul în secolul al XIII-lea prin recomandări asemănătoare cu cele din mediul ortodox, prezente într-o serie de cutume, şi prin activarea, la nivel comunitar, a unor ritualuri (charivari) menite să sancţioneze bărbatul care nu este capabil să-şi impună autoritatea în faţa soţiei; ea începe să intre în declin datorită intervenţiilor politice numeroase de interzicere a acestor ritualuri şi abandonarea vechilor cutume.
La rândul lor, prescripţiile de morală ecleziastică ajung, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, să considere că bărbatul păcătuieşte atunci când îşi bate soţia sălbatic, dar nu şi atunci când o dojeneşte cu blândeţe; pentru ca în secolul al XVIII-lea să se considere, prin Antonie Blanchard, că „bărbatul nu mai e în măsură să supravegheze şi să corecteze moravurile soţiei”, aşadar, se contestă violenţa prin care el încearcă să-şi impună autoritatea.
În plan social, această evoluţie teoretică este urmată de una practică care se manifestă prin treptata emancipare a femeii de sub tutela maritală, emancipare surprinsă, mai ales, de arhivele judiciare. Prin intermediul acestora se constată că femeia primeşte divorţul, atunci când invocă violenţa conjugală, mult mai repede şi mai des decât ar fi putut s-o facă în Evul Mediu.
Această evoluţie va reuşi să transforme comportamentele doar la nivelul elitelor sociale, dar nu va putea să elimine sau măcar să tempereze întrucâtva violenţa domestică încă prezentă la începutul secolului al XX-lea, la nivelul păturii de jos a societăţii. Fragment din romanul "În şalvari şi cu işlic", de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ( Erartă. Dintr-o regretabilă eroare nu s-a menţionat sursa de unde au fost preluate textele. Îmi cer scuze autoarei, editurii şi tuturor celor care au participat la apariţia acestei lucrări. Vom edita in continuare fragmente (dacă ni se permite), menţionând autorul, editura şi posibilitatea de a intra în posesia cărţii.)
